Izolare

Uneori aş vrea să m-arunc într-o prăpastie a timpului. Şi în lunga cădere, s-ajung pe alt tărâm, unul prosper.

Aş vrea să ţin un toast în cinstea viselor mele moarte şi celor care zac muribunde în comă.

Awake!

Sunt puţine clipele ca astea. Atunci când mă suscită o dorinţă aprigă de a nu mă mai lăsa atinsă de nimic. Parcă un soi de adrenalină mi se scurge prin vene amintindu-mi de cea care sunt cu adevărat dincolo de zilele depresive şi ceasurile în care făceam degeaba umbră pământului, ca orice îndrăgostit.
Sunt un om sensibil îmbrăcat însă într-o duritate greu de pătruns cu nici o intenţie spre a se lăsa învins, ce cară după sine o desagă de vise. Sau eram... În orice caz m-aş vrea mereu aşa. Sălbatică, sucită, uşor de găsit, greu de pătruns.

Sincer, în ultima vreme se întâmplă ceva ciudat. Momentul ăla în care mulţi dintre cei care îţi sunt dragi, decid să se căsătorească la vârste chiar mai mici decât a ta, e tulburător. Mă revoltă. Nu pentru că sunt tristă sau nu mă simt iubită. Ci pentru că mă trezeşte, îmi dă memoria o palmă peste frunte arătându-mi toate lucrurile pentru care credeam că voi lupta la anii pe care îi am acum. Nu chestia asta în care mă aflu, nu aşa! Şi cu toate astea nu se rupe nimic în mine să mă timită unde îmi e locul. Nu-i de ajuns!

Cei mai mulţi caută în viaţă iubirea. Am căutat-o la rândul meu, crezând că în ea rezidă fericirea adevărată. Apoi, când s-a petrecut ce s-a petrecut, am înţeles că n-am făcut decât să mă anesteziez pentru o vreme. Şi consider că în vremea asta, am pierdut mai mult decât aş putea recupera vreodată. Mi-e teamă că dragostea m-a condus spre un tărâm care s-a pustiit din vreme. Cel în care îmi duc existenţa.
Şi nu de puţine ori m-am gândit să mă redau singurătăţii. Mi se pare că e varianta în care mă descurc cel mai bine.
Tot când aveam 14 ani îmi doream nespus de mult ca atunci când voi creşte, să fiu singură, să am o carieră, toată viaţa mea să graviteze în jurul meu şi al celor care stau lângă mine în ciuda firii ăsteia dificile. Serios ca la 14 ani aveam capul mai bun decât e acum :))).
Pe principiul "am venit, am văzut, nu mai e nimic de făcut", am înţeles mai mult decât ar fi alţii în stare să accepte. Şi da, am trecut şi eu prin toate ipostazele bune şi rele ale iubirii. N-am ratat nimic. Şi mi-e clar, iubirea îi face pe oameni slabi, fără îndoială. Sexul, dragostea, implicarea, toate nasc durere, frustrare, teamă. Şi e crunt cum societatea ne împinge fix către ele.

Asta îmi aminteşte de un doctor foarte bun care îşi părăseşte iubita din pricina faptului că nu-şi mai poate face meseria la fel de bine. Dacă şi eu reuşesc să mă ridic vreodată, o să mă ador! Autocontrol, genial!

Nu-mi veniţi cu rahaturile alea conform cărora nu există nimic mai bun decât să-ţi împarţi viaţa cu cel drag şi eventual să poluezi planeta cu alt plod, în condiţiile în care sunt şi aşa prea mulţi copii abandonaţi. Omul are o mare mare problemă, întotdeauna a avut-o şi niciodată nu va scăpa de ea. Şi eu o am, şi tu o ai, toată lumea. Am mai spus-o şi o repet:

Întotdeauna se pune problema posesiei indiferent dacă îţi numeri bogăţiile materiale ori pe celelalte : a mea iubită,al meu prieten,ai mei părinţi, al meu ceas, al meu copac… a mea scriere, al meu blog, vacanţa mea, ţigările mele.
Asta-i jocul…

Sper să nu mai cad în vreo prăpastie precum cea a iubirii. Nu există "iubirea adevărată", iar toţi cei care susţin cu trufie că au găsit-o, se mint. Căci mai mult decât orice, oamenilor le place minciuna. Şi nu e de condamnat, într-o lume atât de problematică, "minciunile ne fac viaţa mai frumoasă". Adevărul e că dragostea nenoroceşte. Şi caractere tari şi caractere slabe deopotrivă.
Iar eu nu mai iubesc de mult, pe nimeni.

Ostil

Prima dată când m-am gândit la suicid aveam numai 14 ani. Părea cea mai simplă si cea mai rapidă soluţie să pun capăt suferinţelor. Ei bine, prea-fericiţii se pot întreba care erau dramele mele la vârsta aceea. Trebuie să fi fost doar o mucoasă fâstâcită, cu cine ştie ce apucături. N-am de gând să vorbesc fix despre asta dar nu provin tocmai dintr-o familie ca acelea din filmele care se difuzează pe Disney. De aceea mă bucur din fleacuri şi mă indispun tot atât de uşor. Noroc că de regulă îmi trece repede când vine vorba de oameni şi sunt capabilă să iert aproape orice, nu ştiu cum sau de ce, ori cât de sănătos este până la urmă. Totuşi nu-mi plac oamenii cu idei prea fixe, ăştia stau în fruntea clasamentului, urmaţi îndeaproape de cei care au tendinţe discriminatorii, sunt prea plini de sine, lipsiţi de compasiune, oamenii pe care-i îmbie plăcerea unei lungi şi aspre judecăţi de parcă ar fi autorizaţi de vreo entitate secretă. Tot când eram copil şi aveam parte de binecunoscuta morală părintească, aş fi preferat deseori o palmă peste obraz decât înşiruirea aia nesfârşită de cuvinte, cuvinte care muşcau din mine, umplându-mă cu frustrări şi mânie. Una s-ar fi şters mai uşor decât cealaltă.

Privind înapoi constat că nu reuşesc să mă aduc în postura în care să accept că moartea e soluţia garantată pentru orice fel de probleme. Stupidul instinct de conservare...
Spre deosebire de alţii nu cred în existenţa unei vieţi veşnice după moarte. Dacă mă întrebaţi pe mine, mi se pare atât de logică şi folositoare ca un măgar care construieşte o casă pentru furnici. Poate dacă o veţi lua personal veţi concluziona că sunt lipsită de cultură, simţire, smerenie sau orice alt mijloc care vă ţine pe voi în transă, alimentând cu brio una dintre iluziile cele mai neînsemnate de care m-aş putea bucura vreodată.

Azi, întocmai ca într-o zi cu soare când zăreşti nişte nori în depărtare, deasupra mişcării de apă care zace la orizont, dar la prea mare distanţă să te ajungă, mi-a scăpat pasul în noroi şi-a început să plouă. Ştiam că o port pe urme, dar mi-a sărit pe umeri mai repede decât mă aşteptam. Am picat dintr-odată într-o stare deplorabilă cu apriga dorinţă de a mă autodistruge prin orice metode. Poate e nevoia unei pedepse. Mi se întâmplă des.

Mi-aş dori să nu mai simt nimic. Am nevoie de nepăsare. Chiar şi pentru o soluţie temporară, se lasă mult aşteptată.

Presupunând că există diavol şi dumnezeu, n-are cineva numărul celui dintâi, aş vrea să semnez în alb, pentru 50 de ani de glorie. Las pradă sufletul şi alte accesorii lipsite de importanţă.