The title

Places we are, people we miss. Tickets we never buy somehow denying to ask ourselves why.
I guess this is how we end the endless. Oh, you remember our teritory.

I've run an endless mile

there was this moment when my heart crushed under its own weight, but my memories
from that day have fade away

Nowhere

there is nothing better than a rainy summer day
and I'm still waiting

Un

Mai multe cursoare s-au înghesuit de-a lungul paginii în gând,
cu nenumăratele încercări de a mai așterne un rând sau două.
Pare că timpul nu mi-e prieten dar nici dușman. Cotidianul m-a învins.
Să faci bine să-ți lași un loc mare sub soare, pitit la umbră, căci peisajele mari sunt imensități în deșert. Arșița asta de pe urmă mai poate naște lujeri din târziu?

Agave

“You get a strange feeling when you’re about to leave a place. Like you’ll not only miss the people you love but you’ll miss the person you are now at this time and this place, because you’ll never be this way ever again.” —Azar Nafisi, Reading Lolita in Tehran

De-ale lui '14

Am pornit pe deasupra visului pentru că dedesubt era ocupat. Şi m-am plimbat între graniţele sale cu umbrela pe umăr, adăpostindu-mă de roiul de fulgi de nea. I-am spus că vreau să fiu fericită în iarna mea. Dar el mi-a râs în nas. I-am strigat că-i voi rupe graniţele şi voi evada! Poate în Nevada, a replicat deloc intrigat, poţi să încerci. Ştim amândoi că un vis de lungă durată e o poveste ce se lasă aşteptată.

peste 350

adevărul stă într-o noapte de vară ce pare demult uitată printre miile de cuvinte care s-au scurs de îndată ce zorii au prefăcut-o în amintire.
am renunţat să mai răcnesc pe foaie şi uneori mă blamez dar sunt prea obosită să mă străduiesc,
încercări firave de a mă convinge că nu s-au schimbat prea multe.
nu ştiu cum să încep
sunt eu, parcă dincolo de un strat mare de gheaţă prin care am sculptat aproape un an parcă mai mult să m-afund pitindu-mă de suprafaţă
prietene, mi-ai spus că felul în care dobândeşti acceptarea, ucide tot ce-a mai rămas de sperat
şi nu mai ştiu ce-am tăiat de pe listă dar într-o zi, "mâine" nu va mai avea răbdare.

Octombrie 13

Oameni noi... Timpuri vechi.
Le păstrez deopotrivă. Şansele vin şi mă uimesc în tecerea lor. Că într-o toamnă rece, e timp pentru toate :). Întotdeauna îi voi păstra în suflet pe cei care ştiu să-mi ţină companie. A trecut atât de mult timp de când nu m-am mai simţit aşa. E în sfârşit un început bun, fără regrete.

Sing it to me

4 dimineaţa, când părea că s-au golit străzile de demoni, ploaia valsa împodobind camera cu cântece triste.
Cu ochi pustii ce căutau odată lumina neoanelor de sub zăpadă.
În lumea noastră s-au perindat anotipuri.
Şi le-am scris pentru tine şi pentru alţii. Iar mai apoi a rămas numai strigarea surdă ce m-a măcinat chiar şi după ce am înţeles că melodia a încetat. Iarna şi restul sezoanelor au apus.
Praful caută să se aştearnă. Doar să-l las...

New roads

Mă trezesc la cinci, pe la nouă îmi pun din nou capul pe pernă pentru că sunt extenuată, de-abia am ajuns în Bucureşti. Asta se întâmpla ieri.
Simt acut fiecare clipă în vreme ce am ochii întredeschişi. Şi mă întreb dacă ăsta e începutul vreunei dureri. Pentru că rana din mine n-a sângerat niciodată pentru tine, deşi n-am iubit pe nimeni mai mult ca pe tine. Da, nu mai văd o problemă s-o spun. Totuşi noi doi nu eram buni unul pentru celălalt. Sau asta rămâne de văzut în experienţele viitoare.
Ceea ce vreau să spun este că mi-am amintit o zi dintr-o iarnă îndepărtată, când îngheţam în scara unui bloc aşteptând un prieten să ajungă acasă pentru că aşteptam să-i facem o vizită. Şi toate lucrurile ce-au fost atunci îmi sunau în urechea lipită de aşternut, de parcă le-am fi da voce în acel moment. Bănuiesc că doare eşecul, acum când lucrurile s-au mai aranjat.
Sunt gata să plec mâine, oriunde mi-ar fi mai bine, fără să ştiu exact unde-ar putea fi asta.

De vară

Dimineţile te trezesc din nou ca pe vremuri. Căci fiecare dintre noi nutreşte o speranţă.

Ziua îţi ia tot într-o clipă. Te lasă gol în miezul ei sporind arşita, gonind adierile, transformându-le în furtună. Şi-acolo e musai să stai, pentru că nu există nici un loc să-ţi ofere adăpost.

Ea...

Nu-i poţi ţine piept aproape niciodată. E făcută să cucerească. Şi cucereşte pas cu pas, încet, mocnind pe sub piele. Cât despre mine... ei bine, nu-i pot râde în faţă, dar pot să stau cu ea la aceeaşi masă. Vechi prieteni, căutând să ne reînnoim legăturile pe care le-am abandonat temporar. Un armistiţiu destrămat.

Iunie

Să priveşti din exterior pe când te afli înăuntru e poate cea mai aspră pedeapsă pe care ţi-o poţi aplica de bunăvoie. Eu m-am închis dinadins, din temeri şi alte bazaconii, plimbându-mă cu neputinţa în buzunar fiindcă n-aş fi îndurat eşecul. Pot găsi acceptare. Mi-e greu să pot concepe însă că o pot găsi şi ceilalţi pentru mine. Bănuiesc că aşa se întâmplă când ai o fire foarte analitică. Devii propriul tău duşman.

Mai apoi când te vei regăsi pe dinafară, ai să înţelegi că eşti capabil să poţi lua ce vrei, deşi acum participi numai din perspectiva de spectator, aflat în aşteptarea unui tren care pare să întârzie într-o veselie.
Şi deşi ţi-ai învăţat cel puţin lecţia aia, o nouă teamă se naşte, acea care te întreabă dacă vei mai avea şansa.

Aprilie

Ştii, vedem acelaşi soare. Trăim sub aceeaşi cupolă, suntem departe şi totodată împreună. 
Totuşi singurătatea străbate mai adânc, ăsta-i e rostul.
Îmi amintesc atâtea răsărituri. În vara trecută, deasupra lumii cu opt etaje, dedesubtul tuturor, în marea întindere de cearceaf...
Întotdeauna îmi voi aminti cu plăcere patul gol şi răcoarea dimineţii, mirosul nopţii care s-a stins înainte să-i spunem la revedere.
Le-am lăsat acolo.
Poate aprilie ne hrăneşte cu prea mult soare şi prea mulţi copaci înfloriţi. Nu prea mi-a plăcut niciodată.

Altfel, bănuiesc că suntem la fel. Cu poveri mai mari sau mai mici după caz. Dar suntem la fel. Şi mai departe rămân promisiunile, dorul şi victoriile încă nescrise. :) Pe curând.

This...

Am evitat să scriu. Pentru că s-au întâmplat multe. Pentru că deşi poate ar fi o cale de a-mi elibera mânia ori tristeţea eu am simţit-o fără de folos. Apoi lucrurile pun şi mai multă presiune pe lucruri. Sunt singură... acasă, în locul unde am încercat pe cât am putut de mult să nu mă întorc. Şi totuşi am fost cumva slabă, am plecat. Mi-e dor de tot ce era al meu. Mi-e dor de prieteni, de locuri, de salteaua pe care dormeam, de stradă, de răsăriturile văzute de la etajul 8. Şi nimic nu-mi alină starea. Fiecare zi e un trofeu pe care viaţa îl câştigă împotriva-mi.

Long ago you saved me from it all, your darkened soul embraced me, gave me such resolve...

Februarie

I'll never find it, but that`s ok.
In the end maybe there's nothing left to find.

Decembrie prematur

Azi nu mai există nici un refugiu.
Cred că aş încerca orice să s-o fac dispărută pe asta. E o senzaţie a cărei cea mai bună cunoştinţă trebuie să fiu eu. Ca şi cum te-ai încuia pe dinăuntru, nu există nici o cale de ieşire în afara propriei tale strădanii. Dar toate ferestrele sunt ascunse în zidărie şi căile de ieşire rămân blocate. Soluţiile au amorţit în vreme ce restul palpită din ce în ce mai alert fugărindu-ţi creierii ceas de ceas. Şi vrei să fugi, la fel ca alte dăţi pentru că  restul schimbărilor cer să arunci din spate greutatea copleşitoare cu care te împovărează doza de comoditate, temerile şi restul.
Apoi fuga asta nu e decât o ameţeală în care dai din colţ în colţ. Mi-aş spune să nu mă mai zbat dacă nepăsarea s-ar încumeta să mă inunde pentru moment.
Şi totuşi la capătul acelui loc în care lumina roşie îmi bate mereu peste trup, poate găsesc păcatul aşteptându-mă să-i dau urmare. E singura idee bună care se naşte în mine.

Din dragoste

Când eram adolescentă, dincolo de multe alte lucruri prin care mă deosebeam de restul mulţimii fericite, era o chestie aparte care mi-a zvârcolit existenţa dinainte să ştiu cât e de importantă. Şi am să vă povestesc îndată. Zâmbesc aşa, oarecum strâmb căci în ciuda timpului care a trecut, mă regăsesc la fel de convinsă că eu am mai mult raţionament :)). Iar problema nu şi-a pierdut deloc actualitatea, mai ales când capătă conotaţii din ce în ce mai serioase odată cu vârsta. Da, are dreptate Nice când spune că îmi exprim opiniile ferm.


După ce mi-am făcut buletin, gaşca de la bloc (vreo 8 la număr), s-a găsit să-şi înceapă primele idile pe timp de vară. Cum eram cea mai urâţică făptură, cu idei mai grave decât în ziua de azi, oarece timidă dar critică cât e Dunărea de lungă şi fără nici un chef de conversaţie cu şleahta de needucaţi, mi-am ridicat fruntea lată acoperită de breton (din ăla mult, de mi-l tundea mama, de departe cea mai mare bătaie de joc a celor 14 ani ai mei :))) ), şi am zis că fie ce-o fi eu n-am să am de-a face nici cu dracu până n-o să apară vreun mândru mai citit. Drept e că atunci când a apărut, ăia de erau mai proşti ca un cartof, au început să se simtă cocoşi. În fine, una peste alta, fetele au început să-şi găsească câte un imbecil cu care şi-au petrecut câteva luni, asa cum fac copii la vârsta aceea.

Mi-aduc aminte că prietena mea cea mai bună a făcut la fel. Am simţit pentru prima oară că îmi este luat ceva. Nici nu pot să-mi închipui cât de chinuitor poate fi sentimentul de gelozie dacă pentru mine a însemnat atât de mult experienţa aia. Iar acest lucru a fost numai un strop din posesivitatea de care aveam să iau cunoştinţă mai târziu.Laolaltă cu egoismul şi incapacitatea de a împărţi cu ceilalţi. Puteţi sta fără grijă, le-am rezolvat într-un final pe toate, dar ei n-au învăţat mai nimic din spusele mele.
Sunt şi autodidactă, o daaa :)).
De pildă de aici am învăţat eu că o relaţie nu te bate în cuie, căci dacă o face poţi să-ţi iei adio şi oricât mi-ai turna trăncăneala aia ieftină despre iubire veşnică, am să te privesc cu respectul pe care i-l acord unei cârpe de şters praful. Mă bucur că eşti moale şi ştergi bine pe jos, dar eu te pun în coşul cu rufe murdare atunci când meg cu prietenii la bere. Şi cu toate astea unora pare să le fie încă imposibil de înţeles că în viaţă cu cât te rezumi la o singură pereche de pantofi, cu atât o să-ţi fie mai greu să păşeşti mulţumit. Aşadar, rămasă pe lângă gard, am început să-mi dau seama că nu mă pot complace aşa cum o făceau ceilalţi. Că lupt cu hormonii unei adunături pe care-o pârjoleşte dorinţa între picioare şi e inutil să visez că oamenii vor înţelege vreodată mai mult decât sunt capabili. Totuşi, indiferent de deciziile grupului, aveam să ies mereu din rândurile lor ca să spun ce cred. Activitatea care nu mi-a smuls prea multe simpatii, dar sunt persoană practică şi pe undeva am început să am dureri în cot. Mi-a prins bine.

N-am priceput mai târziu de ce unele femei, în căutarea masculului potrivit, se împiedică de reguli şi cutume nescrise ale relaţiei din societatea actuală, descendentă de sânge albastru din lumea evului mediu, când era normal să gravitezi doar în jurul lu măta şi tactu şi a eventualului specimen cu care începeai să torni o duzină de plozi. Continuând să perpetueze o lume în care cel mai important lucru e să ai cui să-ţi deschizi picioarele. Şi cam asta a coincis cu momentul în care mi-am zis că niciodată Silvia nu va fi femeia cuiva :)). Şi am reuşit până acum câţiva ani. În momentul de faţă am o relaţie pe care o percep în mod cu totul diferit faţă de cum o vedeam înainte.

Înţeleg că nimeni nu aparţine nimănui, că suntem animale, că viaţa nu se încheie odată cu căsătoria, că dragostea e ca lipiciul, pe ploaie şi soare, la un moment dat tot se deteriozează. Că nu vom fii cu toţii la fel de tineri peste 20 de ani, că minţile majorităţii vor face riduri înainte să împlinească frumoasa vârstă de 30 de ani şi că poţi foarte bine să trăieşti cu cât mai puţine responsabilităţi! Că fericirea e puţină şi nu trebuie confundată cu "normalitatea". Aşa că vă doresc să gândiţi pe jumătatea cât o fac eu. :)))

3

O viaţă plină de petreceri.

Mda... zău c-aş putea depune efortul. A fost un weekend plăcut.

Iunie

A venit vara, îmi curg cuvintele printre gânduri. Ştii... acum zilele se întind cât mai mult muşcând din nopţi, nopţi care la rândul lor se vor mai calde şi printre copaci adie aromă de iunie proaspăt.
Paşii noştri se plimbă întortocheaţi peste dalele de piatră, peste asfaltul crăpat pe ici colo, mânaţi de poftă. Entuziasmul ne călăuzeşte clipele, uneori tremurând de emoţie.
Când privesc cerul ce se deschide întunecat deasupra mea, îmi simt trupul mai relaxat ca niciodată. Există ore în noapte când spiritul e liber să trăiască nestingherit de fantasmele realităţii şi mai sunt acele ore când se poate să-ţi curgă durere pe sub piele. Dar acelea au trecut şi le fac loc doar celor bune, cu speranţa că într-o zi se vor rezolva cumva toate problemele.
Ţie îţi mulţumesc că visezi alături de mine, îmi eşti prieten bun. Uneori mai e nevoie de companie.

Ştiu bine că lucrurile bune nu vin întotdeauna celor care aşteaptă, dar vin mai mult ca sigur celor care câtăresc de două ori înainte să aleagă. Dar m-am aventurat puţin când nu mai speram să fie, şi totuşi a fost. Iar gustul... câtă măreţie.
Am sărit de multe ori peste cuvinte, din motive diferite. Am înţeles că în existenţa asta a mea, una dintre cele mai importante lecţii e detaşarea.
N-am ştiut niciodată să mă detaşez de probleme, de oameni, de sentimente. Mereu m-am găsit într-un vârtej chinuitor pe care l-am alimentat cu sau fără ştire. Înclin să cred că am ştiut mereu ce fac, chiar şi-atunci când am luat decizii ce mi-au îngreunat siuaţia. Eu întotdeauna sunt conştientă de fiecare dintre efectele alegerilor mele, conştiinţa mea e trează în faţa regulilor şi a cutumelor. Dar moralitatea-mi a devenit îndoielnică. Nu ştiu cum să spun, dar pare dulce starea asta. Nu simt că mă înclin în faţa lor mai mult decât e nevoie. Dacă aş putea să-mi trăiesc viaţa renegându-le complet, aş face-o. N-am purtat niciodată rochii la timpul potrivit, n-am sărutat când alţii se luptau cu aşternuturile şi n-am căutat când mulţi deja găsiseră.
Poate... poate cu toţii suntem mai mulţumiţi de sine decât credem. Sau amorul propriu urzeşte taine în adâncuri,  provocându-ne. Dar eu îmi ştiu lipsurile.
Parada a început de mult timp. Voi lua startul când voi trece linia de sosire.

Citeam acum câteva zile o mică scriere în care m-am regăsit prin prisma lipsei de arme ca factor definitoriu, dar şi prin altele. M-a făcut să zâmbesc. Nu ne vom bucura mulţi de ea, dar celor care se vor înscrie pe scurta listă, le doresc victorie plăcută.

Probabil că nu voi purta pe cap un abajur, nu voi dansa step şi nici nu voi atrage atenţia asupra mea în nici un fel. Eu voi fi spectatorul care priveşte totul admirativ din fundal. S-ar putea nici să nu mă observi la început în timp ce urmăresc tăcut şi calm toate personalităţile ostentative, agresive, fermecătoare, îndrăzneţe şi sclipitoare din jurul meu. Toţi cei din grup vor părea să fie mult mai bine echipaţi decît mine pentru cursă. Orice cursă. Mulţi dintre ei merg la cacealma, unora le e frică, dar toţi sunt bine lustruiţi şi puşi la punct, iar eu... eu nu par a avea nici o şansă în faţa lor. Şi totuşi, voi învinge. 

Cocktail

Nu, nu e aroma de fragi desprinsă de pe buzele paharului rece şi cuibărită pe ale mele, scăldându-mi mai apoi papilele gustative atât de mult încercate de temperaturile deja foarte ridicate. Ci e un amestec de sentimente şi gânduri, de la cele puternic animate de dorinţa de plecare până la cele care mă ţintuiesc aici şi lasă visele să mi-o ia la fugă de unele singure. Întregiţi voi rândurile celor care se vor aşeza la lungile cozi aşteptând să-şi procure bilete, Amplasaţi voi corturile pe cine ştie unde şi bucuraţi-vă de zilele frumoase de vară încă neoficial sosită. Şi unii chiar vor merita orele toate ce vor veni.
Cât despre mine, eu am să urc munţii, voi bate câmpii şi-mi voi afunda tălpile-n nisip, de la distanţă.
Un 1 mai plăcut!