The title

Places we are, people we miss. Tickets we never buy somehow denying to ask ourselves why.
I guess this is how we end the endless. Oh, you remember our teritory.

Heat

https://www.youtube.com/watch?v=DsWdoyNmIIA

it was this song that screamed every night he went to sleep and his palms were sweaty, his eyes were living into this abyss, the voice that could not fade...
the theme that could not be erased, the love that was never shared
so he went and killed whatever it was left of it

Words to ghosts

Cerul nopților de vară se pierde printre nori deaupra capului meu si freamătul copacilor de pe stradă îmi cântă prin păr. Îmi vine în minte ceața dimineților de acolo. Când ne spargem dorințele o facem precum valurile de țărm.  No words, just music.

I've run an endless mile

there was this moment when my heart crushed under its own weight, but my memories
from that day have fade away

Agave

“You get a strange feeling when you’re about to leave a place. Like you’ll not only miss the people you love but you’ll miss the person you are now at this time and this place, because you’ll never be this way ever again.” —Azar Nafisi, Reading Lolita in Tehran

118

În dimineaţa asta târzie, cu orele ei bătute de vântul rece care-a spart ploaia din ajun, m-am trezit cu gândurile perindându-mi pe străzile necunoscute ale unui oraş străin. Croind trasee imaginare de-a lungul pietonalelor pavate din timpuri vechi, spre uşa din lemn bătrân a vreunei cafenele anonime. Uitate în mijlocul pieţei, cu geamurile aburite şi plină de cărţi ce-aşteaptă să fie devorate. E inevitabil o dimineaţă de toamnă. Una adevărată ce stă să fie înfrântă de simpla vedere a unei fotografii de iarnă. Mă aduce direct "acasă". Cu toate simţurile vii. Şi acolo, a nu ştiu cât-a oară îmi permit să fiu întreagă.
Adevărul e că nu mă voi obişnui niciodată aici, că locul ăsta l-am detestat dinainte să-i cunosc urâtul. Şi n-am de gând să stau mai mult decât e nevoie. Undeva, departe de aici, e locul care mă aşteaptă cu bunele şi relele sale, să-mi fie adevărata casă :).

Din august

Nu poţi ţine totul laolaltă pentru că fericirea nu există prin prisma unui singur lucru.
Am  încercat să-i fac să înţeleagă treaba asta pe unii dintre oamenii pe care i-am întâlnit. Râvneau serios la chestii idealistice, stupide. Nu e rău să ai un laitmotiv, câtă vreme înţelegi cum te poate face mizerabil ori deopotrivă mulţumit.
Cât despre demonii mei...încă nu ştiu dacă facem baricadă comună. Schimbările continuă, deşi mie îmi pare că încep să mă cufund în rutină. Apoi de ce mi-aş mai dori schimbări? Am fugit de ele timp îndelungat. Nu văd prea mult în viitor, dar există umbre, iar umbrele uneori prind contur. Pe ale mele le vreau cât mai impunătoare.
Mi-a fost greu şi încă mi-e teribil de greu să accept că nu pot pune într-o singură pagină tot ce mă face să zâmbesc. Cartea are file multe şi sper la vreme de răsfoit...
Lucrurile vin pe rând. Un rând haotic, cu mai puţin control decât mi-aş fi dorit să pot avea. Dar sunt aici, vin şi pleacă. Să ne lase amintiri.
Mi-e dor în fiecare zi.

12:00

Pe cei pe care i-am iubit într-un fel sau altul şi m-au părăsit, nu-mi rămâne decât să-i urăsc.
E singurul mod în care mai pot să privesc în direcţia lor amintindu-mi trecutul şi contemplând prezentul. Indiferent dacă am o zi bună sau proastă.
Să ierţi...e doar o înfrângere în plus.
Poate le va face bine unora dacă vor reuşi să se împace cu ideea că cineva şi-a bătut joc de sentimentele lor. Căci în ceea ce mă priveşte asta nu se va întâmpla.
Clipele în care ai împărţit acelaşi pat sau acelaşi pahar în vreo noapte, aceeaşi bluză ori aceleaşi vitamine, în momentul când ţi-ai expus urâtul dinaintea cuiva şi ţi-a prins în păr florile sale, s-a construit o promisiune. Aceea că poţi să dărâmi cărămidă cu cărămidă zidul de apărare.
Şi-acum nu mai cred în prietenii între oamenii care nu poartă aceeaşi povară aşa cum nu mai cred în alte iubiri decât cele ale cărnii.
Aleg să rescriu notele unui cântec ce mi-a lipsit, sperând cu nostalgie să mai redeschidă o dată calea-mi spre mulţumire.

Într-un fel ştiu că nu mai e mult.
Într-o zi, nu departe de acum,
Te va purta pe drumurile-acele.
Cu ghiarele-i înfipte adânc în braţul tău.
Ştiu asta pentru că pentru fiecare încercare ce mi-ai frânt-o, îmi izvorăsc din rărunchii existenţei zeci de şerpi ce-ţi vor străpungă pielea.

Under the sky

They say heaven is on the way, but all I can feel is hell`s heat piercing my skin.
And the horizon is full with hopes and despair.
Just a stranger is this town, while rain is pouring on the alley...

Fm

Tu. Desprins dintr-o poveste pe care am trăit-o mereu pe repeat dar niciodată până la capăt...tu ai fost deseori "acasă".
Tu. Amintire scurtă, cu flori de gheaţă topite pe buze de foc, tu eşti regret în depărtarea definitivă ce s-a aşternut între noi. Şi eşti frumos din tot frumosul pe care l-am întâlnit. Pentru tine, am cea mai caldă urare de bine.
Ţie, prezent în care strâng la piept iluzii fără să mă sufoc, îţi fac loc aici . Necunoscut încă. Şi liber să devii străin ori apropiat.
Iar tu...cel care-ai fost anotimpul cel mai lung din mine, ţie nu-ţi mai pot lăsa nimic.

Început.