The title

Places we are, people we miss. Tickets we never buy somehow denying to ask ourselves why.
I guess this is how we end the endless. Oh, you remember our teritory.

Goodbye

I'm searching behind old lines looking for a new me.
I think I'm already done with youth, but still it comes back refreshing past memories.
I guess I could have been great.

Labels

nobody's gonna save me

so someone asked me how was my day and I said "well, you know...I've got better nightmares."
but that is not the case right here, I was screwed before we start

I've run an endless mile

there was this moment when my heart crushed under its own weight, but my memories
from that day have fade away

Nowhere

there is nothing better than a rainy summer day
and I'm still waiting

Agave

“You get a strange feeling when you’re about to leave a place. Like you’ll not only miss the people you love but you’ll miss the person you are now at this time and this place, because you’ll never be this way ever again.” —Azar Nafisi, Reading Lolita in Tehran

Endings, the endless part

Cred că într-o altă accepţiune ne-am fi salvat reciproc.
Spun că n-am să fiu niciodată fata cu jeansi rupţi căutând soare în asfalt ori negură în straie de întuneric.
Nu voi fi nici privirea pierdută în căldură ori vreo căutătoare de absolut.
Dar visez să cobor până în adâncul fiinţei mele. Acolo unde aştept să  mă prind de mână. În noaptea de iarnă care răzbate din alte nopţi mai reci, cu dor şi dor, de cei care-mi sunt dragi. Spre a păstra visarea.

Şi-a fost toamnă când rând pe rând am fost tot...

peste 350

adevărul stă într-o noapte de vară ce pare demult uitată printre miile de cuvinte care s-au scurs de îndată ce zorii au prefăcut-o în amintire.
am renunţat să mai răcnesc pe foaie şi uneori mă blamez dar sunt prea obosită să mă străduiesc,
încercări firave de a mă convinge că nu s-au schimbat prea multe.
nu ştiu cum să încep
sunt eu, parcă dincolo de un strat mare de gheaţă prin care am sculptat aproape un an parcă mai mult să m-afund pitindu-mă de suprafaţă
prietene, mi-ai spus că felul în care dobândeşti acceptarea, ucide tot ce-a mai rămas de sperat
şi nu mai ştiu ce-am tăiat de pe listă dar într-o zi, "mâine" nu va mai avea răbdare.

Doi doi

Despre oamenii care scriu. Şi despre nopţile lor care se topesc în nopţile noastre nu atât de lungi. Despre cum lumina îi părăseşte fugărind zarea şi felul în care întunericul le suscită sufletele în toropeala unei seri de vară abia începute. 

Noi n-am mai petrecut demult clipe în faţa foii, deşi nopţile mele s-au dorit a fi mereu mai lungi ca ale altora. Şi le-am trăit în nesfârşita dorinţă de recupera un dram din ceea ce păreau să nu mai aducă.

Şi fiecare dimineaţă e pierdută în somnul lung de care nu mă pot dezvăţa, dar încerc.

Şi încă se mai nasc scenarii dincolo de tutun, pe stratul curat de aşternut, dedesubtul lumii încinse de soarele amiezii, înapoia glasului ce pare c-a obosit să tot rostească.

Iunie

Ai scris un rând, primul şi ultimul, într-o frază. Nu-mi amintesc.
Acum trăim sub aceeaşi cupolă. Acest acoperiş imens.
Voi toţi, cărora nu vă pot ceda decât a mea întregime ştirbă, mi-aţi fost aproape în zile şi nopţi. Strada asta nouă stă maturată de ploi şi vânt. Uneori de muzica mea. Aleile cresc sub umbre şi coroane ce mor, ascunse sub stratul de zăpadă în orele ce vin şi trec.
Din mine pornesc râuri de vise, mai vechi şi mai noi...
Am avut atât de mult timp

Lemon tree

Am vrut să scriu. De câte ori n-am început aşa? Am vrut să-ţi scriu... Ei, asta-i cu totul altceva. În realitate am vrut doar să scriu. Am impresia că trăiesc într-o mare colivie din care nu mai pot să scap. Sigur că am destul spaţiu să mă avânt dar e musai să nu-mi părăsesc casa. Şi ceva-ul din mine parcă cedează zi de zi tot mai mult loc ceva-ului de aici. L-aş vrea capabil să lupte cu rutina. Liber să plece, să trăiască în felul în care-a spus şi a visat.
Aceeaşi condiţionare tăioasă atârnă de fundul cănii de cafea. Întotdeauna cad pradă zilei de mâine îngropând acest azi pe care-l fac mut cu gândul că lucrurile sunt destul de complicate. Şi nu ştiu dacă mă mint ori care graniţă am mai trasat în urma ultimului ceas.

Când am atins perna cu urechea, azi noapte am ştiut ceva. Şi cu tristeţea mică ce s-a desprins din gând gudurânu-mi-se de după gât, am încercat să mă cufund în somn împăcată. Oare am să mai zâmbesc aşa, în felul ăla în care-mi amintesc de mine? Ştiu, ştiu un singur lucru, treaba asta nu se termină niciodată cât trăieşti. Dar există căi. Şi mă amuză şi mi-e teamă de cât de puternic poate fi următorul şoc.

Octombrie 13

Oameni noi... Timpuri vechi.
Le păstrez deopotrivă. Şansele vin şi mă uimesc în tecerea lor. Că într-o toamnă rece, e timp pentru toate :). Întotdeauna îi voi păstra în suflet pe cei care ştiu să-mi ţină companie. A trecut atât de mult timp de când nu m-am mai simţit aşa. E în sfârşit un început bun, fără regrete.

118

În dimineaţa asta târzie, cu orele ei bătute de vântul rece care-a spart ploaia din ajun, m-am trezit cu gândurile perindându-mi pe străzile necunoscute ale unui oraş străin. Croind trasee imaginare de-a lungul pietonalelor pavate din timpuri vechi, spre uşa din lemn bătrân a vreunei cafenele anonime. Uitate în mijlocul pieţei, cu geamurile aburite şi plină de cărţi ce-aşteaptă să fie devorate. E inevitabil o dimineaţă de toamnă. Una adevărată ce stă să fie înfrântă de simpla vedere a unei fotografii de iarnă. Mă aduce direct "acasă". Cu toate simţurile vii. Şi acolo, a nu ştiu cât-a oară îmi permit să fiu întreagă.
Adevărul e că nu mă voi obişnui niciodată aici, că locul ăsta l-am detestat dinainte să-i cunosc urâtul. Şi n-am de gând să stau mai mult decât e nevoie. Undeva, departe de aici, e locul care mă aşteaptă cu bunele şi relele sale, să-mi fie adevărata casă :).

New roads

Mă trezesc la cinci, pe la nouă îmi pun din nou capul pe pernă pentru că sunt extenuată, de-abia am ajuns în Bucureşti. Asta se întâmpla ieri.
Simt acut fiecare clipă în vreme ce am ochii întredeschişi. Şi mă întreb dacă ăsta e începutul vreunei dureri. Pentru că rana din mine n-a sângerat niciodată pentru tine, deşi n-am iubit pe nimeni mai mult ca pe tine. Da, nu mai văd o problemă s-o spun. Totuşi noi doi nu eram buni unul pentru celălalt. Sau asta rămâne de văzut în experienţele viitoare.
Ceea ce vreau să spun este că mi-am amintit o zi dintr-o iarnă îndepărtată, când îngheţam în scara unui bloc aşteptând un prieten să ajungă acasă pentru că aşteptam să-i facem o vizită. Şi toate lucrurile ce-au fost atunci îmi sunau în urechea lipită de aşternut, de parcă le-am fi da voce în acel moment. Bănuiesc că doare eşecul, acum când lucrurile s-au mai aranjat.
Sunt gata să plec mâine, oriunde mi-ar fi mai bine, fără să ştiu exact unde-ar putea fi asta.

Iunie

Să priveşti din exterior pe când te afli înăuntru e poate cea mai aspră pedeapsă pe care ţi-o poţi aplica de bunăvoie. Eu m-am închis dinadins, din temeri şi alte bazaconii, plimbându-mă cu neputinţa în buzunar fiindcă n-aş fi îndurat eşecul. Pot găsi acceptare. Mi-e greu să pot concepe însă că o pot găsi şi ceilalţi pentru mine. Bănuiesc că aşa se întâmplă când ai o fire foarte analitică. Devii propriul tău duşman.

Mai apoi când te vei regăsi pe dinafară, ai să înţelegi că eşti capabil să poţi lua ce vrei, deşi acum participi numai din perspectiva de spectator, aflat în aşteptarea unui tren care pare să întârzie într-o veselie.
Şi deşi ţi-ai învăţat cel puţin lecţia aia, o nouă teamă se naşte, acea care te întreabă dacă vei mai avea şansa.

Când se termină Mai...

Sezon ploios

Când mă gândesc la lumina sclipitoare a amiezilor necruţător de calde... prefer să fie aşa. Dimineţi, seri, nopţi pline de apă. Trotuare lucioase, străzi semi-inundate, aburi ridicându-se dincolo de oraş, învăluind pădurea. Şi vreau să fiu tot mai sus pentru că de la etajul opt crestele munţilor apar în depărtare suficient cât să le zăresc doar pe unele dintre ele. Iar eu le vreau pe toate.

 Mă cufund în lectură, uneori găsesc câte o carte de care nu mă desprind decât atunci când se termină. Aş vrea să spun că e la fel ca şi un fel de mâncare, dar gustul îţi stăruie în minte zile bune, kilogramele nu se depun şi masa nu se mai repetă. Ceea ce mă face să cred că e o terapie mai bună. Apoi încep căutările, mai mult, mai frumos, mai trist, mai aproape de mine.
 Privesc pe fereastră des. Nu-mi mai place să cobor când ştiu că acolo jos nu mă aşteaptă decât un teren îngrădit. Nu pot vedea dincolo de clădiri. Sunt închisă în cutiuţa citadină. Dar aştept.

 Îmi place unde locuiesc. Până să răsară primele zile ale lui aprilie nu mă gândeam că zona se va înfrumuseţa în vreun fel. De fapt, nu e cine ştie ce, dar pomii au înverzit, uneori cântă şi păsările. Mă întreb oare de ce rămân aici când pot să zboare atât de departe de toată agitaţia?

 Refuz invitaţia în oraş, colegul meu zice că s-a plictisit de vremea asta capricioasă. Toată lumea se plânge. Sunt singura care găseşte un soi de alinare în izolarea impusă de zilele ploioase?

 Uneori când merg la cumpărături, stropi reci de ploaie îmi lovesc faţa, vântul bate înteţind atingerea. Mi-am zis că totul diferă de-acolo de la geam. Unele lucruri rămân mai frumoase doar observate. Nu-i posibil să ne implicăm întotdeauna... nu-i aşa? Şi totuşi nu e nici un rost.

Last Night

E puţină linişte pe-acolo pe undeva. Mă aşteaptă resemnată.
Clipele se opresc să mă privească în tăcere. Căci am încercat atât de mult...

We will be spilled in blood

Şi gândurile toate m-au strâns într-un ecou, dar eu ştiu mai bine.

Calendar

Niciodată nu mi-a plăcut februarie. Întotdeauna mi s-a părut a fi nesemnificativă, acea surată nehotărâtă care se vede mereu nevoită să-și verse frustrarea peste restul. Din pricina faptului că zilele i-au fost scurtate și trecătorii sunt indiferenți la suferința-i crâncenă.

Până la urmă cui îi mai pasă de ea când așteptăm cu toții primăvara, sătui de o iarnă care-și face datoria doar cu cele două luni demne de numele său?

Decembrie cu suita de sărbători, primele ninsori, aroma aceea de iarnă mult-așteptată, care chiar și fără fulgi de nea, e cruțată de gânduri rele și ocară. Milioane de oameni o celebrează an de an.
Decembrie e regina lunilor din calendar, iar în privința asta nu există loc de altă opinie.

Vine apoi prima lună a anului, da, căci anul începe și se termină iarna, dar iarna nu este regina anotimpurilor din calendar. Ea rămâne acea rudă îndepărtată care dorește să nu facă schimb de idei la întrunirile de familie, n-o interesează laudele celorlalte. Când e bună, când e ea. Acest ianuarie de care aminteam, este cea de-a doua lună a iernii, gerarul, cum e adesea numit în vocea populară. Cu el începe anul nou, cu el vin speranțele (care se vor topi până ca vara să ne ajungă), veselia, dar și tristețile.
Dar februarie, a învățat un șiretlic. Pentru că de multe dăți a trecut neobservat, şi pentru că oamenii se plictisesc de el, există ani când se revoltă. Aruncă ninsori aspre și viscol, stricând programul primăverii. Uneori se transformă el însuși într-o lună de primăvară, când nu poate lupta cu felul în care i s-au orânduit clipele.

Mai sunt puține zile până la prima zi de martie. Credeți că anul ăsta scăpăm de februarie atât de repede? Am impresia că strigătele plângăcioase ne vor răsuna ceva timp în urechi și în termometre.

Așa că, la revedere de pe-acum februarie. Nu-i va fi nimănui dor de tine.