peste 350

adevărul stă într-o noapte de vară ce pare demult uitată printre miile de cuvinte care s-au scurs de îndată ce zorii au prefăcut-o în amintire.
am renunţat să mai răcnesc pe foaie şi uneori mă blamez dar sunt prea obosită să mă străduiesc,
încercări firave de a mă convinge că nu s-au schimbat prea multe.
nu ştiu cum să încep
sunt eu, parcă dincolo de un strat mare de gheaţă prin care am sculptat aproape un an parcă mai mult să m-afund pitindu-mă de suprafaţă
prietene, mi-ai spus că felul în care dobândeşti acceptarea, ucide tot ce-a mai rămas de sperat
şi nu mai ştiu ce-am tăiat de pe listă dar într-o zi, "mâine" nu va mai avea răbdare.

Doi doi

Despre oamenii care scriu. Şi despre nopţile lor care se topesc în nopţile noastre nu atât de lungi. Despre cum lumina îi părăseşte fugărind zarea şi felul în care întunericul le suscită sufletele în toropeala unei seri de vară abia începute. 

Noi n-am mai petrecut demult clipe în faţa foii, deşi nopţile mele s-au dorit a fi mereu mai lungi ca ale altora. Şi le-am trăit în nesfârşita dorinţă de recupera un dram din ceea ce păreau să nu mai aducă.

Şi fiecare dimineaţă e pierdută în somnul lung de care nu mă pot dezvăţa, dar încerc.

Şi încă se mai nasc scenarii dincolo de tutun, pe stratul curat de aşternut, dedesubtul lumii încinse de soarele amiezii, înapoia glasului ce pare c-a obosit să tot rostească.