The title

Places we are, people we miss. Tickets we never buy somehow denying to ask ourselves why.
I guess this is how we end the endless. Oh, you remember our teritory.

Two out of three

I want to be better than the last me.

Eu

În sunetul de vioară ce răsună spre sfârșit stau ferestrele scăldate în ritmuri pasagere.
Mi se pare că urmele noastre au căzut în fireasca lor căutare a unei lumi care se lasă cu greu scrisă.

Cupa-si-neant

 Sometimes I miss the night

winter scenery

Heat

https://www.youtube.com/watch?v=DsWdoyNmIIA

it was this song that screamed every night he went to sleep and his palms were sweaty, his eyes were living into this abyss, the voice that could not fade...
the theme that could not be erased, the love that was never shared
so he went and killed whatever it was left of it

Labels

nobody's gonna save me

so someone asked me how was my day and I said "well, you know...I've got better nightmares."
but that is not the case right here, I was screwed before we start

Words to ghosts

Cerul nopților de vară se pierde printre nori deaupra capului meu si freamătul copacilor de pe stradă îmi cântă prin păr. Îmi vine în minte ceața dimineților de acolo. Când ne spargem dorințele o facem precum valurile de țărm.  No words, just music.

Sweet

Here I am, where I don't  want to be

Tei

Acest calm frumos care precedă furtuna lăsând aprilie în urmă îndată ce coroanele copacilor își întunecă frunza. Gândul că unde încep norii cei noi, aceia mai vechi se pierd în trecut. Și poate pe undeva încolțește nevoia de a mai așterne câte un rând și de a pecetlui trecerea.
Ce se va întâmpla cu mine?

No changes made

As days went by I became this silent person inside, but the problem was not the silence or the smell of bitterness. It was the "me" that I missed when I looked in the mirror and couldn't bring back.
To write a tale with short simple words...
I was always old in my young years and I grew to become younger as others burried themselves in responsibilities.
I think I like a good routine, except this wasn't nothing more than a sheep to wreck.

I've run an endless mile

there was this moment when my heart crushed under its own weight, but my memories
from that day have fade away

Nowhere

there is nothing better than a rainy summer day
and I'm still waiting

Un

Mai multe cursoare s-au înghesuit de-a lungul paginii în gând,
cu nenumăratele încercări de a mai așterne un rând sau două.
Pare că timpul nu mi-e prieten dar nici dușman. Cotidianul m-a învins.
Să faci bine să-ți lași un loc mare sub soare, pitit la umbră, căci peisajele mari sunt imensități în deșert. Arșița asta de pe urmă mai poate naște lujeri din târziu?

Agave

“You get a strange feeling when you’re about to leave a place. Like you’ll not only miss the people you love but you’ll miss the person you are now at this time and this place, because you’ll never be this way ever again.” —Azar Nafisi, Reading Lolita in Tehran

Endings, the endless part

Cred că într-o altă accepţiune ne-am fi salvat reciproc.
Spun că n-am să fiu niciodată fata cu jeansi rupţi căutând soare în asfalt ori negură în straie de întuneric.
Nu voi fi nici privirea pierdută în căldură ori vreo căutătoare de absolut.
Dar visez să cobor până în adâncul fiinţei mele. Acolo unde aştept să  mă prind de mână. În noaptea de iarnă care răzbate din alte nopţi mai reci, cu dor şi dor, de cei care-mi sunt dragi. Spre a păstra visarea.

Şi-a fost toamnă când rând pe rând am fost tot...

peste 350

adevărul stă într-o noapte de vară ce pare demult uitată printre miile de cuvinte care s-au scurs de îndată ce zorii au prefăcut-o în amintire.
am renunţat să mai răcnesc pe foaie şi uneori mă blamez dar sunt prea obosită să mă străduiesc,
încercări firave de a mă convinge că nu s-au schimbat prea multe.
nu ştiu cum să încep
sunt eu, parcă dincolo de un strat mare de gheaţă prin care am sculptat aproape un an parcă mai mult să m-afund pitindu-mă de suprafaţă
prietene, mi-ai spus că felul în care dobândeşti acceptarea, ucide tot ce-a mai rămas de sperat
şi nu mai ştiu ce-am tăiat de pe listă dar într-o zi, "mâine" nu va mai avea răbdare.

Doi doi

Despre oamenii care scriu. Şi despre nopţile lor care se topesc în nopţile noastre nu atât de lungi. Despre cum lumina îi părăseşte fugărind zarea şi felul în care întunericul le suscită sufletele în toropeala unei seri de vară abia începute. 

Noi n-am mai petrecut demult clipe în faţa foii, deşi nopţile mele s-au dorit a fi mereu mai lungi ca ale altora. Şi le-am trăit în nesfârşita dorinţă de recupera un dram din ceea ce păreau să nu mai aducă.

Şi fiecare dimineaţă e pierdută în somnul lung de care nu mă pot dezvăţa, dar încerc.

Şi încă se mai nasc scenarii dincolo de tutun, pe stratul curat de aşternut, dedesubtul lumii încinse de soarele amiezii, înapoia glasului ce pare c-a obosit să tot rostească.

Mai

Mă uit la tine.
Ai încă 20 de ani?
Nu, nici pe departe. Ţi-au scris cu file dintr-o carte, riduri adânci pe chipul încă nebătrân.


Miroase a vară şi nu ştiu cum să-ţi spun câte minciuni s-au transformat în clipe.

Am construit un pod

m-am regăsit în privirea cuiva.
Oglindă spre trecut. Şi-am zâmbit. Eu, cea care obişnuia să sară într-un picior pe aleea umbrită. Acum îmi trag violent fularul peste nas, ţintind cu ochii în asfalt. Mai sunt pe undeva.
Şi-am vrut să scriu, de multe ori, promit.
Sunt fericită, dar mai am bătălii de câştigat, nevoi ce nu se dau bătute, amintiri ce încă mai cer să se nască. Şi va fi bine, cu tot ce nu va mai lipsi.

e al nostru...