30

Am expresia aceea pe care nu reuşesc s-o definesc. O am din nou. Mă privesc în luminile colorate ale îngerului de sticlă ce stă pe birou. De la monitor răzbate o altă lumină ceva mai puternică cu care camera se îmbracă într-o atmosferă de feerie. Muzica se joacă prin urechi, dulce, amară, cu o oarecare tristeţe. Privesc strada, e liniştită şi aproape pustie. Sunt singură în apartament şi cumva, undeva prin vene îmi curge o poftă plăcută de a părăsi casa. Îi rezist.
Chipul meu... mă bucur să-l văd. E puţin încercat de orele ce l-au ţinut treaz şi durerea mai miloasă care l-a chinuit de dimineaţă. Şi cu toate acestea în ochii mei astă seară se oglindeşte ceea ce ochii altora nu zăresc decât rareori... :). Ce-i drept nu se întâmplă nici prea des schimbarea. Ori numai eu o percep căci ştiu cum mă găsesc pe dinăuntru.

Mâine e ultima zi din an. Cred că l-am aşteptat să plece dinainte să fi sosit. Şi n-am nici promisiuni, nici planuri şi poate nici dorinţe pentru viitorul. Poate sună stupid, dar chiar am prins ceva de la el. Şi nu simt nevoia să pomenesc nimic din toate cele pe care le simt, nu aici sub forma unui discurs, nu faţă de vreun prieten, nicăieri. Cred că unele lucruri se simt atât de intens încât nu reuşesti să le mai zămisleşti în cuvinte.

În ultima vreme mi-am urât atât de mult blogul încât am şters multe dintre postări, am vrut să le şterg chiar şi pe unele dintre cele care meritau a fi şterse dar... am terminat prin a înlătura exact pe cele de care cred că n-ar fi trebuit să-mi fie chiar atât de ruşine.
Acum recitesc comentarii, postări, mă gândesc că oricât de inutil şi prostesc îl cataloghez uneori, are un loc asigurat în cele ce urmează. Eu am nevoie de el iar el se poate descotorosi oricând de mine. Sună ca o adevărată relaţie de dragoste.

O seară bună.

Calm

Moşu a venit azi... cu întârziere, cadouri (am pus o fotografie cu preferatul meu) şi o ninsoare care din păcate s-a terminat.
Vă doresc ca următoarele 12 luni să fie mai bune decât acestea care în curând se sfârşesc! La mulţi ani!

Change of Heart

The fall split the one in two
Under the pouring rain
Dressed them both in loneliness
And led to their separate ways



Weekendul e la sfârșit, și vine o nouă săptămână... V-o doresc cât mai bună. Vă las ca de obicei cu o cântare :)) pentru cei care simpatizează cu genul.

At The End

Uneori în agonie stă extaz...
Enjoy!

What made the river so cold?

Plouă din nou. E o noapte ce nu merită pierdută așa, ci undeva prin centrul orașului cu tequila pe masă, prieteni și străini de jur împrejur. Ăsta mi-e tratamentul, și cred că l-am luat atât de des încât și-a pierdut efectul. Mai mult tot mai mult, tot mai dezamăgitor.

Câtă nevoie am de necunoscutul fără chip, cel care departe de aici e capabil să mă anime măcar pentru câteva clipe. Dar niciunul nu s-a arătat, iar pe cei care-mi sunt deja cunoscuți îi menajez oarecum de ceea ce îmi trece prin minte, de toate suferințele și problemele pe care am învățat să le ascund mai bine. Nu-i nevoie să poarte povara gândurilor mele.

În general oamenii sunt mai fericiți când nu știu.

Durerea mă arde ca un tăciune. În unele zile răbufnesc. Și apoi de la capăt. Din ce în ce mai puține zile, din ce în ce mai mult tremur, din ce în ce mai greu, mai imposibil. An după an...până când se va termina într-un fel sau altul.

Am rămas singură în apartament, plictisită, dornică să pun ceva în spațiul gol din sufletul pe care orele acestei zile l-au tratat cu dușmănie. Nu mi-e teamă de nimic... pot să fac ce vreau. Restul încetează să mai conteze, lumea se reduce la mine și la nevoia acută de a reuși să răzbat dincolo de tristețea care mă sufocă. E ca un întrerupător pe care îl tot aprinzi și îl stingi chiar și pentru o secundă de lumină. Îți ghidează pașii încă puțin prin întuneric.

Ca un dans improvizat, stropii de apă ating asfaltul. De la balcon e o altă cale ale cărei borduri se lasă inundate. Va deveni martorul tăcut al trăirilor mele. Și din toate nopțile câte mi-au mai rămas nu vreau să pierd niciuna. Șoseaua lucește sub luminile neoanelor, intersecția mare e aglomerată, teribil de aglomerată.

Noapte bună.

Cu împrumut

Dacă îţi ofer asta...

ei bine, e doar o chestie care pompează sânge. Adevărul stă totdeauna aici...

[ B R A I N ]

Şi pe-ăsta ţoţi ni-l recuperăm mai târziu sau mai devreme...

Mizerabilii

Ca o zi nu foarte caldă la sfârșit de vară, și-o furtună fără ploaie.

E secetă în pustiul câmpurilor aurii... Sunt acolo, am nevoie să fiu acolo. În întinderea de iarbă moartă, cu soarele palid si pomii legănați de vânt, privind cerul.

Fără cuvinte, doar ascultând cântecul naturii cu mintea sucită în agonie, visând.

O dulce durere.

În unele ore râvnind tovărășia unui străin mai damnat decât mine.

I won t let this...

414

Aş fi întotdeauna personajul negativ.

Autocontrol, putere.

Sau poate e nebun... Oricum ar fi , demonii săi îi țin pașii în lumina violentă a morții. Pe el îl așteaptă mereu aventura. Dincolo de fiecare zi împletită în agonia ascunsă privirii celorlalți și mândria cu care te anunță că ți s-a scurs timpul, pe el îl așteaptă o provocare.

Omul rău e crud şi cu sine şi cu ceilalţi, el e cel în care mă întruchipez în majoritatea filmelor ce se dechid pe noi şi noi pelicule odată ce-mi pun capul pe pernă.

Ce scenarii vă cutreieră gândurile când aşteptaţi autobuzul în staţie? Ce se naşte dinaintea ochilor minţii atunci când alergaţi după metrou, când aveţi căştile adânc înfundate în urechi iar muzica sună tare? Când sunteţi singuri acasă sau în timp ce vă aflaţi într-o călătorie cu trenul?

Sau numai unii au vreme pentru așa ceva? Cum ar fi să ne acorde cineva o șansă?

Vă invit să daţi frâu liber imaginaţiei!

Aş fi oricând un luptător, un tiran lipsit de scrupule, un criminal cu cauză sau fără. Aş vâna tot felul de creaturi, mi-aş trăda orice credinţe, aş fi de gheaţă, aş muri.

Nu ştiu de ce e asta şi nu-i vreo altă poveste cu alt rol în care să mă distribui cu plăcere. Trebuie să consult un psiholog căci e mult prea mare curiozitatea :)) . Dar nu ştiu cât îmi va vinde adevăr şi cât minciună. Problema cu generalizările este că deşi toţi declarăm sus şi tare că nu ne încadrăm, ele nu-s făcute degeaba. Recent am descoperit că oamenii se aseamănă în N privinţe, cu toate că e foarte greu să relaţionăm uneori.

Întotdeauna lumea pe care ţi-o vei construi dacă alegi să o faci, va fi fascinantă. Poate vei scrie despre ea, trimitem un scenariu domnului regizor?

Şi asta se întâmplă atunci când nu sufăr de sindromul Stockholm. Pentru necunoscători, povestea din spatele acestei denumiri, e scurtă. În Suedia se jefuieşte o bancă, undeva prin anii '70 iar ostaticii ajung să empatizeze cu atacatorii. Ideea de bază este aceea că victima se leagă emoţional de atacator.

O minte bolnavă?

În replică, s-a fondat şi termentul de sindrom Lima. Este totuşi o un caz mai puţin întâlnit ca agresorul să îşi apere şi susţină victima.

Am scris postarea asta pentru că în ultima vreme m-am tot gândit că e stupid ceea ce mi se întâmplă. Ușurința cu care îmi imaginez o mulțime de scene chiar și atunci când toc legumele pentru supă, mă frustrează. Evit să iau laptopul în brațe deoarece știu că voi pierde cu desăvârșire în fața paginii albe. Mi se pare că mintea mea e inundată din ce în ce mai tare de tot felul de idei. Că n-aș sfârși niciuna, nu-i tocmai o noutate...

Aşadar, să revenim la voi. Ce sunteţi acolo în lumea voastră?

A treia

Ieri, când priveam pentru ultima dată încăperea în care am locuit mai bine de un an şi jumătate, am simţit un miros plăcut de primăvară. Animat poate şi de gradele generoase din termometru, sufletul meu a vibrat pentru câteva secunde pe ritmul care m-a adus atunci în acel loc nou. Era aprilie... Un mic sentiment de regret s-a înfiripat. Dincolo de toate zilele rele, acolo am trăit şi alte zile bune. Şi eram îndrăgostită...dar am închis fereastra, toate lucrurile sunt în cutii, la fel şi trecutul. Pe rafturi noi, punem trăiri noi.

Să vă zic despre locul în care stau acum. Locuiesc cu trei băieţi! :))

Unul dintre ei este prietenul meu, ceilalţi doi sunt un prieten bun de-al meu şi un prieten bun de-al său. Aşa încât să echlibrăm situaţia. Apartamentul nu mai e la fel de plăcut ca atunci când l-am vizitat întâia oară. E destul de mărişor dar nu-mi place că este situat la etajul 8. Sigur că există lift, dar eu aş prefera să locuiesc undeva într-un imobil cu două-trei etaje. E unul aici exact lângă noi. De-a dreptul adorabil :)). Şi cât de adorabil poate să fie un bloc? Cred că înnebunesc.

Toate ferestrele larg deschise! Nu vă e greu să vă obişnuiţi cu mirosul când schimbaţi locuinţa ori când mergeţi în vizită? Eu cred de fiecare dată că va fi imposibil.

Am menţionat cumva că sunt un fel de zombie? Nope, ei bine , cred că sunt. Mă simt istovită după mutarea asta şi încă mai am o mulţime de lucruri de făcut. Somn nu, odihnă nu...s-aştepte!

Altfel zona e mult mai aproape de centru, în maxim 10 minute ajungi în Piaţa Unirii, pe drum n-ai ce să vezi dacă vrei să te plimbi, iar mall-ul e vis-a-vis.

Bulevardul lung cu clădiri vechi e departe acum, noroc că mai avem un prieten prin zona şi cu asta motive de regăsire. O să-mi fie dor de locurile acelea. Uneori sunt aşa nătăfleaţă încât pot să-mi fac din cele mai nesemnificative lucruri teme pentru acasă. Serios, câţi oameni se ataşează uşor de diverse chestii şi dovedesc o încăpăţânare dureroasă atunci când vine timpul să renunţe?

A, şi restul găştii de nebuni e dispusă radiar-concentric pe distanţe ce se parcurg în 20 de minute, sau ceva de genul...

Nu ştiu...nu ştiu nici nimic, ştiu totul, aiurea... Ideea e că n-am aşteptări în nici o privinţă, nu-mi doresc nimic în momentul de faţă. E un fel de spaţiu liber, ca să nu zic gol, căci nu îl simt ca pe o goliciune. Pur şi simplu, atât e!

Vă doresc o săptămână bună.