Cred că într-o altă accepţiune ne-am fi salvat reciproc.
Spun că n-am să fiu niciodată fata cu jeansi rupţi căutând soare în asfalt ori negură în straie de întuneric.
Nu voi fi nici privirea pierdută în căldură ori vreo căutătoare de absolut.
Dar visez să cobor până în adâncul fiinţei mele. Acolo unde aştept să mă prind de mână. În noaptea de iarnă care răzbate din alte nopţi mai reci, cu dor şi dor, de cei care-mi sunt dragi. Spre a păstra visarea.
Şi-a fost toamnă când rând pe rând am fost tot...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu