Cu împrumut

Dacă îţi ofer asta...

ei bine, e doar o chestie care pompează sânge. Adevărul stă totdeauna aici...

[ B R A I N ]

Şi pe-ăsta ţoţi ni-l recuperăm mai târziu sau mai devreme...

Mizerabilii

Ca o zi nu foarte caldă la sfârșit de vară, și-o furtună fără ploaie.

E secetă în pustiul câmpurilor aurii... Sunt acolo, am nevoie să fiu acolo. În întinderea de iarbă moartă, cu soarele palid si pomii legănați de vânt, privind cerul.

Fără cuvinte, doar ascultând cântecul naturii cu mintea sucită în agonie, visând.

O dulce durere.

În unele ore râvnind tovărășia unui străin mai damnat decât mine.

I won t let this...

414

Aş fi întotdeauna personajul negativ.

Autocontrol, putere.

Sau poate e nebun... Oricum ar fi , demonii săi îi țin pașii în lumina violentă a morții. Pe el îl așteaptă mereu aventura. Dincolo de fiecare zi împletită în agonia ascunsă privirii celorlalți și mândria cu care te anunță că ți s-a scurs timpul, pe el îl așteaptă o provocare.

Omul rău e crud şi cu sine şi cu ceilalţi, el e cel în care mă întruchipez în majoritatea filmelor ce se dechid pe noi şi noi pelicule odată ce-mi pun capul pe pernă.

Ce scenarii vă cutreieră gândurile când aşteptaţi autobuzul în staţie? Ce se naşte dinaintea ochilor minţii atunci când alergaţi după metrou, când aveţi căştile adânc înfundate în urechi iar muzica sună tare? Când sunteţi singuri acasă sau în timp ce vă aflaţi într-o călătorie cu trenul?

Sau numai unii au vreme pentru așa ceva? Cum ar fi să ne acorde cineva o șansă?

Vă invit să daţi frâu liber imaginaţiei!

Aş fi oricând un luptător, un tiran lipsit de scrupule, un criminal cu cauză sau fără. Aş vâna tot felul de creaturi, mi-aş trăda orice credinţe, aş fi de gheaţă, aş muri.

Nu ştiu de ce e asta şi nu-i vreo altă poveste cu alt rol în care să mă distribui cu plăcere. Trebuie să consult un psiholog căci e mult prea mare curiozitatea :)) . Dar nu ştiu cât îmi va vinde adevăr şi cât minciună. Problema cu generalizările este că deşi toţi declarăm sus şi tare că nu ne încadrăm, ele nu-s făcute degeaba. Recent am descoperit că oamenii se aseamănă în N privinţe, cu toate că e foarte greu să relaţionăm uneori.

Întotdeauna lumea pe care ţi-o vei construi dacă alegi să o faci, va fi fascinantă. Poate vei scrie despre ea, trimitem un scenariu domnului regizor?

Şi asta se întâmplă atunci când nu sufăr de sindromul Stockholm. Pentru necunoscători, povestea din spatele acestei denumiri, e scurtă. În Suedia se jefuieşte o bancă, undeva prin anii '70 iar ostaticii ajung să empatizeze cu atacatorii. Ideea de bază este aceea că victima se leagă emoţional de atacator.

O minte bolnavă?

În replică, s-a fondat şi termentul de sindrom Lima. Este totuşi o un caz mai puţin întâlnit ca agresorul să îşi apere şi susţină victima.

Am scris postarea asta pentru că în ultima vreme m-am tot gândit că e stupid ceea ce mi se întâmplă. Ușurința cu care îmi imaginez o mulțime de scene chiar și atunci când toc legumele pentru supă, mă frustrează. Evit să iau laptopul în brațe deoarece știu că voi pierde cu desăvârșire în fața paginii albe. Mi se pare că mintea mea e inundată din ce în ce mai tare de tot felul de idei. Că n-aș sfârși niciuna, nu-i tocmai o noutate...

Aşadar, să revenim la voi. Ce sunteţi acolo în lumea voastră?

A treia

Ieri, când priveam pentru ultima dată încăperea în care am locuit mai bine de un an şi jumătate, am simţit un miros plăcut de primăvară. Animat poate şi de gradele generoase din termometru, sufletul meu a vibrat pentru câteva secunde pe ritmul care m-a adus atunci în acel loc nou. Era aprilie... Un mic sentiment de regret s-a înfiripat. Dincolo de toate zilele rele, acolo am trăit şi alte zile bune. Şi eram îndrăgostită...dar am închis fereastra, toate lucrurile sunt în cutii, la fel şi trecutul. Pe rafturi noi, punem trăiri noi.

Să vă zic despre locul în care stau acum. Locuiesc cu trei băieţi! :))

Unul dintre ei este prietenul meu, ceilalţi doi sunt un prieten bun de-al meu şi un prieten bun de-al său. Aşa încât să echlibrăm situaţia. Apartamentul nu mai e la fel de plăcut ca atunci când l-am vizitat întâia oară. E destul de mărişor dar nu-mi place că este situat la etajul 8. Sigur că există lift, dar eu aş prefera să locuiesc undeva într-un imobil cu două-trei etaje. E unul aici exact lângă noi. De-a dreptul adorabil :)). Şi cât de adorabil poate să fie un bloc? Cred că înnebunesc.

Toate ferestrele larg deschise! Nu vă e greu să vă obişnuiţi cu mirosul când schimbaţi locuinţa ori când mergeţi în vizită? Eu cred de fiecare dată că va fi imposibil.

Am menţionat cumva că sunt un fel de zombie? Nope, ei bine , cred că sunt. Mă simt istovită după mutarea asta şi încă mai am o mulţime de lucruri de făcut. Somn nu, odihnă nu...s-aştepte!

Altfel zona e mult mai aproape de centru, în maxim 10 minute ajungi în Piaţa Unirii, pe drum n-ai ce să vezi dacă vrei să te plimbi, iar mall-ul e vis-a-vis.

Bulevardul lung cu clădiri vechi e departe acum, noroc că mai avem un prieten prin zona şi cu asta motive de regăsire. O să-mi fie dor de locurile acelea. Uneori sunt aşa nătăfleaţă încât pot să-mi fac din cele mai nesemnificative lucruri teme pentru acasă. Serios, câţi oameni se ataşează uşor de diverse chestii şi dovedesc o încăpăţânare dureroasă atunci când vine timpul să renunţe?

A, şi restul găştii de nebuni e dispusă radiar-concentric pe distanţe ce se parcurg în 20 de minute, sau ceva de genul...

Nu ştiu...nu ştiu nici nimic, ştiu totul, aiurea... Ideea e că n-am aşteptări în nici o privinţă, nu-mi doresc nimic în momentul de faţă. E un fel de spaţiu liber, ca să nu zic gol, căci nu îl simt ca pe o goliciune. Pur şi simplu, atât e!

Vă doresc o săptămână bună.

Izolare

Uneori aş vrea să m-arunc într-o prăpastie a timpului. Şi în lunga cădere, s-ajung pe alt tărâm, unul prosper.

Aş vrea să ţin un toast în cinstea viselor mele moarte şi celor care zac muribunde în comă.

Awake!

Sunt puţine clipele ca astea. Atunci când mă suscită o dorinţă aprigă de a nu mă mai lăsa atinsă de nimic. Parcă un soi de adrenalină mi se scurge prin vene amintindu-mi de cea care sunt cu adevărat dincolo de zilele depresive şi ceasurile în care făceam degeaba umbră pământului, ca orice îndrăgostit.
Sunt un om sensibil îmbrăcat însă într-o duritate greu de pătruns cu nici o intenţie spre a se lăsa învins, ce cară după sine o desagă de vise. Sau eram... În orice caz m-aş vrea mereu aşa. Sălbatică, sucită, uşor de găsit, greu de pătruns.

Sincer, în ultima vreme se întâmplă ceva ciudat. Momentul ăla în care mulţi dintre cei care îţi sunt dragi, decid să se căsătorească la vârste chiar mai mici decât a ta, e tulburător. Mă revoltă. Nu pentru că sunt tristă sau nu mă simt iubită. Ci pentru că mă trezeşte, îmi dă memoria o palmă peste frunte arătându-mi toate lucrurile pentru care credeam că voi lupta la anii pe care îi am acum. Nu chestia asta în care mă aflu, nu aşa! Şi cu toate astea nu se rupe nimic în mine să mă timită unde îmi e locul. Nu-i de ajuns!

Cei mai mulţi caută în viaţă iubirea. Am căutat-o la rândul meu, crezând că în ea rezidă fericirea adevărată. Apoi, când s-a petrecut ce s-a petrecut, am înţeles că n-am făcut decât să mă anesteziez pentru o vreme. Şi consider că în vremea asta, am pierdut mai mult decât aş putea recupera vreodată. Mi-e teamă că dragostea m-a condus spre un tărâm care s-a pustiit din vreme. Cel în care îmi duc existenţa.
Şi nu de puţine ori m-am gândit să mă redau singurătăţii. Mi se pare că e varianta în care mă descurc cel mai bine.
Tot când aveam 14 ani îmi doream nespus de mult ca atunci când voi creşte, să fiu singură, să am o carieră, toată viaţa mea să graviteze în jurul meu şi al celor care stau lângă mine în ciuda firii ăsteia dificile. Serios ca la 14 ani aveam capul mai bun decât e acum :))).
Pe principiul "am venit, am văzut, nu mai e nimic de făcut", am înţeles mai mult decât ar fi alţii în stare să accepte. Şi da, am trecut şi eu prin toate ipostazele bune şi rele ale iubirii. N-am ratat nimic. Şi mi-e clar, iubirea îi face pe oameni slabi, fără îndoială. Sexul, dragostea, implicarea, toate nasc durere, frustrare, teamă. Şi e crunt cum societatea ne împinge fix către ele.

Asta îmi aminteşte de un doctor foarte bun care îşi părăseşte iubita din pricina faptului că nu-şi mai poate face meseria la fel de bine. Dacă şi eu reuşesc să mă ridic vreodată, o să mă ador! Autocontrol, genial!

Nu-mi veniţi cu rahaturile alea conform cărora nu există nimic mai bun decât să-ţi împarţi viaţa cu cel drag şi eventual să poluezi planeta cu alt plod, în condiţiile în care sunt şi aşa prea mulţi copii abandonaţi. Omul are o mare mare problemă, întotdeauna a avut-o şi niciodată nu va scăpa de ea. Şi eu o am, şi tu o ai, toată lumea. Am mai spus-o şi o repet:

Întotdeauna se pune problema posesiei indiferent dacă îţi numeri bogăţiile materiale ori pe celelalte : a mea iubită,al meu prieten,ai mei părinţi, al meu ceas, al meu copac… a mea scriere, al meu blog, vacanţa mea, ţigările mele.
Asta-i jocul…

Sper să nu mai cad în vreo prăpastie precum cea a iubirii. Nu există "iubirea adevărată", iar toţi cei care susţin cu trufie că au găsit-o, se mint. Căci mai mult decât orice, oamenilor le place minciuna. Şi nu e de condamnat, într-o lume atât de problematică, "minciunile ne fac viaţa mai frumoasă". Adevărul e că dragostea nenoroceşte. Şi caractere tari şi caractere slabe deopotrivă.
Iar eu nu mai iubesc de mult, pe nimeni.

Ostil

Prima dată când m-am gândit la suicid aveam numai 14 ani. Părea cea mai simplă si cea mai rapidă soluţie să pun capăt suferinţelor. Ei bine, prea-fericiţii se pot întreba care erau dramele mele la vârsta aceea. Trebuie să fi fost doar o mucoasă fâstâcită, cu cine ştie ce apucături. N-am de gând să vorbesc fix despre asta dar nu provin tocmai dintr-o familie ca acelea din filmele care se difuzează pe Disney. De aceea mă bucur din fleacuri şi mă indispun tot atât de uşor. Noroc că de regulă îmi trece repede când vine vorba de oameni şi sunt capabilă să iert aproape orice, nu ştiu cum sau de ce, ori cât de sănătos este până la urmă. Totuşi nu-mi plac oamenii cu idei prea fixe, ăştia stau în fruntea clasamentului, urmaţi îndeaproape de cei care au tendinţe discriminatorii, sunt prea plini de sine, lipsiţi de compasiune, oamenii pe care-i îmbie plăcerea unei lungi şi aspre judecăţi de parcă ar fi autorizaţi de vreo entitate secretă. Tot când eram copil şi aveam parte de binecunoscuta morală părintească, aş fi preferat deseori o palmă peste obraz decât înşiruirea aia nesfârşită de cuvinte, cuvinte care muşcau din mine, umplându-mă cu frustrări şi mânie. Una s-ar fi şters mai uşor decât cealaltă.

Privind înapoi constat că nu reuşesc să mă aduc în postura în care să accept că moartea e soluţia garantată pentru orice fel de probleme. Stupidul instinct de conservare...
Spre deosebire de alţii nu cred în existenţa unei vieţi veşnice după moarte. Dacă mă întrebaţi pe mine, mi se pare atât de logică şi folositoare ca un măgar care construieşte o casă pentru furnici. Poate dacă o veţi lua personal veţi concluziona că sunt lipsită de cultură, simţire, smerenie sau orice alt mijloc care vă ţine pe voi în transă, alimentând cu brio una dintre iluziile cele mai neînsemnate de care m-aş putea bucura vreodată.

Azi, întocmai ca într-o zi cu soare când zăreşti nişte nori în depărtare, deasupra mişcării de apă care zace la orizont, dar la prea mare distanţă să te ajungă, mi-a scăpat pasul în noroi şi-a început să plouă. Ştiam că o port pe urme, dar mi-a sărit pe umeri mai repede decât mă aşteptam. Am picat dintr-odată într-o stare deplorabilă cu apriga dorinţă de a mă autodistruge prin orice metode. Poate e nevoia unei pedepse. Mi se întâmplă des.

Mi-aş dori să nu mai simt nimic. Am nevoie de nepăsare. Chiar şi pentru o soluţie temporară, se lasă mult aşteptată.

Presupunând că există diavol şi dumnezeu, n-are cineva numărul celui dintâi, aş vrea să semnez în alb, pentru 50 de ani de glorie. Las pradă sufletul şi alte accesorii lipsite de importanţă.