Părăsind martie

Poate nu-s atât de tristă pe cât ar trebui. Si-o senzaţie stranie de entuziasm se iveşte de după cana de cafea, ţesând împletituri de agonie.Cum vine asta? Mi-e bine şi mi-e rău ori am încetat să mai disting ceea ce simt cu-adevărat.

...sunt singură,dar cred că aşa a fost mereu :)

Vestitorii lui aprilie

N-am deloc poftă de mâncare...mă mir şi eu cum de-i posibil . Probabil exerciţiul la care mi-am supus stomacul în ultimele două săptămâni începe în sfârşit să-şi arate roadele. Cumva,fără să fie pe deplin un gest hotărât,mintea mea se luptă mai bine cu stresul.
Mi se pare că începe să se facă primăvară...
Habar n-am ...mă las !
S-aveţi o săptămână bună!

Calm atmosferic

Şi-o mână de cireşe otrăvite,
Mai sunt cuvintele decise?
Căci eu nu le mai văd a fi rostite.

So come on...

Ahh cât îmi plac zilele de luni...Mă fascinează cu totul felul în care azi deşi am avut destule de făcut, încă mă simt al naiba de plictisită. Şi cum să scriu îmi vine atât de greu,vă las cu o cântare,dar să strigaţi tare! :))

Rain drops

O altă după-amiază ,aparent ca oricare alta s-a năpustit cu graţie pe măsură ce părăseam lumea viselor.Din nou ceasul a alergat lăsându-mă în urmă,dojenindu-mă că nu am un program decent al orelor de somn. Mă simt puţin slăbită şi mănânc cu "pofta" dejunul-prânz în stil dietă.

Parcă e ceva diferit azi.Edith îmi povesteşte cum s-a simţit săltată peste noapte de un soi de astenie.Mie sigur nu asta mi se întâmplă,sunt doar mai zâmbitoare.În fapt port un rânjet invizibil pe întreaga faţă.

Cu toate neajunsurile fiinţei mele nu-mi pot stăpâni un fel de emoţie pe măsură ce aerul răcoros mă împresoară. Miroase a ploaie nenăscută,pesemne încă se mai tocmesc norii pe cer.
Momentul ăsta mi-l dedică mie.

Mulţumesc,mi-ai lipsit şi tu şi toată relaxarea neînţeleasă cu care m-ai binecuvântat în această zi. Nu mă preocupă mâine şi nu mă strigă nici trecutul.

Negocieri

Era azi...

Ocolise cât ştiuse şi recapitulase a ...mult-a oară tot ceea ce nu-i dădea pace.
S-a întors acasa târziu,după ce-a hoinărit îndeajuns încât să poată spune că s-a bucurat puţin de minunăţiile unei zile simple şi totuşi o zi faţă de suratele căreia nu mai avea îndurare.

"Am mii de gânduri în fiecare zi,care mai de care loveşte mai cu spor. Sunt ca un amestec năucitor de rea credinţă şi mi-a ajuns."

Privi la foaia cu litere frumos aranjate până spre lăsatul nopţii.

Pe dracu, nu pot ! înjură prin toată camera singură.Poate că lucrurile se vor îndrepta.Poate "bâzdâgania" aia mă ia de bună.

O cuşcă şi ale ei vergele de foc .

Şi dintr-odată simţi miros de roşii proaspăt tăiate,ca acelea pe care le pregătea bunica la ţară înainte să moară.Se văzu din nou acolo,în curtea lungă cu sol bătătorit,fugărind raţele şi bălăcindu-mă printre răzoare în apa rece care tâşnea din furtun.

De ce-a fost nevoie să cresc? Uite ce om am ajuns...

Privi înapoi pentru o ultimă dată şi zări pe podea trupul care-i găzduise sufleul în toţi aceşti ani.

Fără regrete,şopti lăsându-se pradă stării de reverie.Sunt din nou copil.

E nevoie de-o ţigară.Pe bune,asta e ultima oară!

Şi tot aşa povestea continuă ,din perete în perete,spre abisul de sine purtător,într-ale nu ştiu căror versuri din cântecul plâns la colţ de stradă de vreun amator.
E mijloc de călătorie,deja ţi-a ajuns,dar cartea spune că mai ai muuuult de parcurs,"veselie"...

E posibil să fiu eu unul dintre oamenii cei mai nefericiţi din lume?

Mă uitam cu ciudă la mulţimea de trecători foşnind şerveţele folosite prin buzunare.Cerul ăsta senin mă enervează,îl privesc cu nerăbdare sperând că pe undeva voi regăsi o pată de culoare,un nor binevoitor,să-mi cearnă peste frunte lacrimi timide,mărunte.

Posibil,zic scrâşnind din dinţi.Poate eu sunt cel mai nefericit om.

Îmi fugăresc umbra cu paşi de neoprit,vreau s-ajung prima la trecerea de pietoni! Eu şi povara mea.Apoi chiar aş vrea să urăsc ceva...
Ce oboseală dureroasă... De data asta am agonizat mai cu bun simţ la gândurile ce-mi scăldau ceafa în sudoare.M-am chinuit eu ce m-am chinuit şi-am răzbătut prin noapte într-o dimineaţă inundată de silă,aproape amorţită.
Poate mă înşel şi încă stau cuminte-n întuneric.
Ar fi mai simplu să conchid că asta e calea cu oxigen,un şir nesfârşit de neplăceri pe care ţi-a fost dat să le cumperi.
Să nu încerci prin cine ştie ce şiretlic să-mi iei gândul de la mânie,e tot ce mi-a rămas când îmi cer zilnic socoteală mie..

Denigrez moluşte

24 de ore şi 3 minute de prostie cu chipul împrăştiat pe o foaie de hârtie...
plămânii trupului tău tânăr respirând mânie.

Cumplit,ai nevoie de timp să te poţi ierta,să te poţi proteja de tine.Poate ai nevoie de un străin mai bun ca mine...

Rânjeşti trufaş de pe tronul tău de chihlimbar,pitind prin buzunare cărăbuşi de aur cu aripi de nectar uitaţi de soare,cu gândul rău şi veşnic crud sperând,de parcă toate-s ale tale pe acest pământ.
Seara te-aşteaptă pe-acelaşi pat sub care nopţi de nopţi zădărnicesc frânturi dintr-o poveste amară,cântându-ţi amintiri pe vechi acorduri de vioară.

Şi ce mai contează?

Am alergat printre toate versurile lor.



Răsuflu apăsat ştergând parcă urmele pe care stopii calzi ai unei ploi imaginare le întind ştrengari peste-ale mele bucăţi de piele dezgolite. Şi nu vreau să spun mai nimic,construiesc baloane din săpun.
Te legăn pe-un picior,răvăşită de fumul de ţigară cu mintea rătăcind.Şi nici nu-mi pasă că-i totul rău.
Vorbesc serios...mai bine n-ar veni nimic,nici primăvara,nici soarele şi nici mirosul zilelor cu verde crud.
Am pleoapele grele şi sufletul plictisit. Mocnit,pe dedesubtul vicleniei mele visez la cum s-ar şterge tot cu-un ultim acord.
Promiţi că dacă-mi colorez unghiile în roşu aprins,mă mai ţii odată de mână?

Hai,crezi că mâine va fi altă zi!