marți, 1 noiembrie 2011

Ostil

Prima dată când m-am gândit la suicid aveam numai 14 ani. Părea cea mai simplă si cea mai rapidă soluţie să pun capăt suferinţelor. Ei bine, prea-fericiţii se pot întreba care erau dramele mele la vârsta aceea. Trebuie să fi fost doar o mucoasă fâstâcită, cu cine ştie ce apucături. N-am de gând să vorbesc fix despre asta dar nu provin tocmai dintr-o familie ca acelea din filmele care se difuzează pe Disney. De aceea mă bucur din fleacuri şi mă indispun tot atât de uşor. Noroc că de regulă îmi trece repede când vine vorba de oameni şi sunt capabilă să iert aproape orice, nu ştiu cum sau de ce, ori cât de sănătos este până la urmă. Totuşi nu-mi plac oamenii cu idei prea fixe, ăştia stau în fruntea clasamentului, urmaţi îndeaproape de cei care au tendinţe discriminatorii, sunt prea plini de sine, lipsiţi de compasiune, oamenii pe care-i îmbie plăcerea unei lungi şi aspre judecăţi de parcă ar fi autorizaţi de vreo entitate secretă. Tot când eram copil şi aveam parte de binecunoscuta morală părintească, aş fi preferat deseori o palmă peste obraz decât înşiruirea aia nesfârşită de cuvinte, cuvinte care muşcau din mine, umplându-mă cu frustrări şi mânie. Una s-ar fi şters mai uşor decât cealaltă.

Privind înapoi constat că nu reuşesc să mă aduc în postura în care să accept că moartea e soluţia garantată pentru orice fel de probleme. Stupidul instinct de conservare...
Spre deosebire de alţii nu cred în existenţa unei vieţi veşnice după moarte. Dacă mă întrebaţi pe mine, mi se pare atât de logică şi folositoare ca un măgar care construieşte o casă pentru furnici. Poate dacă o veţi lua personal veţi concluziona că sunt lipsită de cultură, simţire, smerenie sau orice alt mijloc care vă ţine pe voi în transă, alimentând cu brio una dintre iluziile cele mai neînsemnate de care m-aş putea bucura vreodată.

Azi, întocmai ca într-o zi cu soare când zăreşti nişte nori în depărtare, deasupra mişcării de apă care zace la orizont, dar la prea mare distanţă să te ajungă, mi-a scăpat pasul în noroi şi-a început să plouă. Ştiam că o port pe urme, dar mi-a sărit pe umeri mai repede decât mă aşteptam. Am picat dintr-odată într-o stare deplorabilă cu apriga dorinţă de a mă autodistruge prin orice metode. Poate e nevoia unei pedepse. Mi se întâmplă des.

Mi-aş dori să nu mai simt nimic. Am nevoie de nepăsare. Chiar şi pentru o soluţie temporară, se lasă mult aşteptată.

Presupunând că există diavol şi dumnezeu, n-are cineva numărul celui dintâi, aş vrea să semnez în alb, pentru 50 de ani de glorie. Las pradă sufletul şi alte accesorii lipsite de importanţă.

11 comentarii:

  1. "Mi-aş dori să nu mai simt nimic. Am nevoie de nepăsare"

    I feel you!

    Cat despre faza ta cu suicid si in a nu crede intr-o alta viata, mi se pare chiar o mare lejeritate in chiar a introduce suicidul (zic la modul general, nu chiar s-o faci tu).

    De obicei crestinii fug de suicid, pentru ca se spune ca D-zeu nu priveste suicidul cu ochi buni si pedepseste acest lucru. Ei bine in cazul unei persoane care nu crede in asta, mie un suicid mi se pare ca poate fi aplicat cu o mult mai mare usurinta (asta daca s-ar mai elimina si:"tristetea celor ce ma vor pierde")

    Si eu am avut in trecut ganduri de suicid, nesuportand unele depresii/tristeturi prea dese, dar frica de Dumnezeu si mai ales gandul ca voi provoca multa suferinta in special mamei mele, mi-a stopat aceste ganduri, si am ales MOVE ON-UL

    RăspundețiȘtergere
  2. :)) ma bucur ca ai raspuns intr-o maniera serioasa

    RăspundețiȘtergere
  3. Da ce ma ? N-am si credibilitate de om serios ? :))

    RăspundețiȘtergere
  4. Ganduri atat de triste asternute atat de frumos pe pagina virtuala. Ce-ai facut cu speranta?
    Eu cred ca ar trebui sa-ti fie mai teama de nepasarea pe care atata ti-o doresti...

    RăspundețiȘtergere
  5. In cadere nu ai sprijin, asa ca speranta se pierde pret de cateva ore, situatia devine critica.
    Nepasarea e de dorit,eu o identific cu o oarecare relaxare. Dar sunt prea atenta, prea constienta, prea departe sa o obtin.

    RăspundețiȘtergere
  6. "nu-mi plac oamenii cu idei prea fixe"
    ... prea fixe si care nu-si doresc o analiza a lor. Cred ca e in regula cat timp accepta ca ideile sa le fie judecate, desi ele pot fi fixe.
    La polul opus se situeaza oamenii ce cred cumva ca totul e relativ. Teribila stare, sa citesti o groaza, sa asculti nenumarate pareri, sa fii cult(a), dar la o adica sa nu poti spune "Da domne, asta e adevarul ! Ce nu-ti convine ? Hai ca argumentez". Daca in capul lor e o harababura, toate acumularile isi pierd sensul. Bine, n-am nimic cu ei, e doar alegerea lor de a privi lumea in felul asta, nu vad nimic imoral. Ma mai distreaza cateodata pentru ca ii asociez cu tipul victimei "profund si iremediabil" naive: "Vai draga, nu stiu cum se face, eu am avut incredere intotdeauna in oameni, dar ei m-au dezamagit. Si nu pot, nu pot sa le intorc spatele ! Scancete, urlete, disperare ... Dar ii iert pe cei vechi si cred in cei noi". Pfaaa, ultima propozitie a iesit prea frumoasa, e nedemna de o drama-queen :)).

    Mie cel mai mult imi plac oamenii cu o puternica deschidere in fata comunicarii, a judecatilor de valoare, a argumentelor. Granita e momentul in care ei cred ca "desi X poate spune o prostie mare, X are dreptul sa spuna. In orice circumstante." Pe toti ceilalti ii consider obisnuiti.

    RăspundețiȘtergere
  7. referitor la comentariul de la mine de pe blog ...

    wooow? da, wow

    RăspundețiȘtergere
  8. e mai bine sa fii un om cu idei fixe, decat unul nehotarat ca mine. mai bine unul orb, decat un mort viu.

    si pe speranta o bag in p* masii

    RăspundețiȘtergere
  9. @Kate

    No no no , no no no no no :)) nonono.
    Ideile fixe limiteaza, speranta ...am dus-o si eu acolo de cateva ori :)). Trista-i scurta noastra viata.

    RăspundețiȘtergere