Sincer nu ştiu de ce m-a lovit nostalgia asta după zilele de vară. Dar nu mă pot abţine să nu-mi las emoţiile să alerge libere spre gândul zilelor de Mai.
Şi când deschid simţurile şi plonjez în realitate, mă aşteaptă o zi pe care-o voi petrece suspendată în apartamentul acesta de la etajul opt, deşi soarele râde cu putere născând o explozie de lumină care îmbracă strada cu un soi de speranţă. Că poate zilele de toamnă, cele pe care le adoram cândva, vor fi mai blânde. Iar trecerea va fi mai puţin bruscă. Vreau să marchez restul acestui anotimp cu acţiuni bune, deşi dacă altădată simţeam cum prind forţe, acum mi se pare că ele se istovesc. Doza mea de optimism s-a golit dramatic de 8 zile încoace şi zău că aş avea nevoie de o injecţie cu soluţii.
Timpul devine scurt, să-i potrivsc clipele, să nu stric ce-am dobândit şi să mă bucur de ceea ce mă ajută acum să respir. Pentru că dincolo de azi planează mirosul de zăpadă încă neaşternută. Şi cine ştie ce va aduce cu el? Dar până ca aroma lui să ne împresoare pe toţi, mai avem de aşteptat. Tot aşteptarea e şi singura voce care se-aude atunci când visez la ploile lui iunie. Mai e mult.
