Noiembrie

Nu e chin mai mare decât acela de a număra orele nopţii. Să treacă şi să treacă...
Mi-e atât de bine încât caut să-mi fie rău. Şi toate aromele îmbată. Le vreau cum se cuvine. Poate oare gustul ăsta să rămână nepedepsit?

... se frânge

Pielea ta... un saturn, veşmânt al haosului închegat.
Îmi amintesc perfect aroma primilor stropi de sânge care năvăleau rupând misterul. Prima noapte, întâiul întuneric şi pustiul de dinaintea sa.
Întotdeauna am simţit nevoia de a-mi depăşi condiţia umană atât de vulnerabilă, existenţa asta becisnică. Şi mi-am sedat simţurile în neştire, sperând ca undeva să mă întâlnesc cu adevărata-mi menire.

Cineva spunea odată că o persoană ostilă trăieşte într-o lume ostilă. Că toţi cei pe care-i întâlneşti sunt ca o oglindă pentru tine.
Sunt un haos ce a prins formă. Cu toţii suntem. Din suferinţă au răsărit cele mai puternice suflete, cele mai mari caractere sunt brăzdate de cicatrice... şi nebunie dacă îmi permiteţi să completez. Astfel că iată-le pe ale mele...
 

Start!

Vinul se termină îmblânzind astă seară mai mult ca de regulă, obiceiurile mâhnite ale unei minţi aspre. Se arată aşa pentru că, la fel ca toţi oamenii care au ceva de regretat, nici ea nu poate să schimbe prezentul. E mulţumire şi totuşi niciodată pe de-a întregul. Şi îşi permite să viseze, mai real ca vreo altă dată. Cu noaptea ploioasă, neobişnuit de caldă pentru un ultim octombrie, cu întunericul ce-i întregeşte fiecare părticică de nebunie. Şi liniştea întreruptă doar de vocea gândurilor sale şi singurătatea patului care e nerăscolit.

EU sunt aici. În negarea cea mai cruntă a culpei mele, îmbrăţişez cu aprigă dorinţă ceea ce n-am să pot niciodată măcar să spun...