"And though your legs and arms may tire and your thoughts drift to those of sleeping beneath...
The physiological fact remains, while there is breath in your lungs, you will float."
Strada lungă întinsă deasupra ferestrei și nu știu dacă îți amintești dar pe când aveai mai puțin de 6 luni, tot despre primăverile ca asta povesteam. Mi-am schimbat atât de mult viața...
And you think I would not know when the night takes over the streets.
That I would not feel when the cold crushes the layer of ice of another.
And I would not speak when the truth would be revealed...
So I ask you this my darling...what runs underneath?
Places we are, people we miss. Tickets we never buy somehow denying to ask ourselves why.
I guess this is how we end the endless. Oh, you remember our teritory.
I'm searching behind old lines looking for a new me.
I think I'm already done with youth, but still it comes back refreshing past memories. I guess I could have been great.
Când îți dorești două lucruri ce se exclud. De exemplu să respiri sub apă ori să faci plajă pe țărmul Oceanului Arctic.
Natura mea, să găsesc concordanță în ceea ce alții găsesc imposibil. Iar uneori mi-e teamă chiar și mie că mă înving propriile dorințe.
Cât de departe ar ajunge călătoria, nu-i nimic mai frumos ca dimineața noastră pe continentul temperat. Și mergem înainte cu alt paragraf care nu explică decât deficiențe.
În sunetul de vioară ce răsună spre sfârșit stau ferestrele scăldate în ritmuri pasagere. Mi se pare că urmele noastre au căzut în fireasca lor căutare a unei lumi care se lasă cu greu scrisă.
If you feel like you're about to turn things around it's more likely that you're recovering.
So this is you... here, where you're right now, trying to make the best of it.
Așa că ascultă piesa mută a voinței ce-a murit pe marginea de asfalt întotdeauna ucisă de soarele absent. Am stabilit că nu mai facem din adulți păpuși și nici din amintiri vise.
Deși pare îmbietor când plonjezi în lichid.
Ar fi bine să nu îmbătrânim atât de tare cum orânduiește lumea. Pentru că lumea e veche și lipsită de spațiu. Și dacă ai un creier mai mare... Ei bine...
Și i-am spus că dacă moare trece în următoarea viață în care toți cei dragi au să-i fie necunoscuți, că putea s-o ia de a capăt. Chipul i s-a întunecat. Părea să fi înțeles că mai făcuse asta de zeci de ori și n-avea de ce să conteze tocmai acum... Și totuși, de ce urmăream eu să curm toate astea?
I-am scris despre noi, cu sângele lor cald... Cum că nici o mână palidă putea să ne descânte. Eram vechi cununați, mai înainte ca lumea să se scufunde.
De-aș mai avea un strop să pot să pun la loc.
Pentru zile mai putin bune, sperand sa nu fie multe :)), am scris azi doua cuvinte desi o explozie de lumina s-a asternut peste gandurile mele. Renasc in timp ce altora le mor povestile banale de vara.
"acum un an", scrie in urma mea. Pare sa fi fost acum multi ani. Eu n-am mai scris de fericire, iar mai apoi n-am mai scris pentru ca nu mi-am gasit cuvintele in oboseala zilnica, la care ma imbie traiul de adult. Cu timpul am uitat, pe undeva mana mea s-a obisnuit sa franga cuvantul.
A mai trecut o vara
it was this song that screamed every night he went to sleep and his palms were sweaty, his eyes were living into this abyss, the voice that could not fade...
the theme that could not be erased, the love that was never shared
so he went and killed whatever it was left of it