Mă trezesc la cinci, pe la nouă îmi pun din nou capul pe pernă pentru că sunt extenuată, de-abia am ajuns în Bucureşti. Asta se întâmpla ieri.
Simt acut fiecare clipă în vreme ce am ochii întredeschişi. Şi mă întreb dacă ăsta e începutul vreunei dureri. Pentru că rana din mine n-a sângerat niciodată pentru tine, deşi n-am iubit pe nimeni mai mult ca pe tine. Da, nu mai văd o problemă s-o spun. Totuşi noi doi nu eram buni unul pentru celălalt. Sau asta rămâne de văzut în experienţele viitoare.
Ceea ce vreau să spun este că mi-am amintit o zi dintr-o iarnă îndepărtată, când îngheţam în scara unui bloc aşteptând un prieten să ajungă acasă pentru că aşteptam să-i facem o vizită. Şi toate lucrurile ce-au fost atunci îmi sunau în urechea lipită de aşternut, de parcă le-am fi da voce în acel moment. Bănuiesc că doare eşecul, acum când lucrurile s-au mai aranjat.
Sunt gata să plec mâine, oriunde mi-ar fi mai bine, fără să ştiu exact unde-ar putea fi asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu