Lemon tree

Am vrut să scriu. De câte ori n-am început aşa? Am vrut să-ţi scriu... Ei, asta-i cu totul altceva. În realitate am vrut doar să scriu. Am impresia că trăiesc într-o mare colivie din care nu mai pot să scap. Sigur că am destul spaţiu să mă avânt dar e musai să nu-mi părăsesc casa. Şi ceva-ul din mine parcă cedează zi de zi tot mai mult loc ceva-ului de aici. L-aş vrea capabil să lupte cu rutina. Liber să plece, să trăiască în felul în care-a spus şi a visat.
Aceeaşi condiţionare tăioasă atârnă de fundul cănii de cafea. Întotdeauna cad pradă zilei de mâine îngropând acest azi pe care-l fac mut cu gândul că lucrurile sunt destul de complicate. Şi nu ştiu dacă mă mint ori care graniţă am mai trasat în urma ultimului ceas.

Când am atins perna cu urechea, azi noapte am ştiut ceva. Şi cu tristeţea mică ce s-a desprins din gând gudurânu-mi-se de după gât, am încercat să mă cufund în somn împăcată. Oare am să mai zâmbesc aşa, în felul ăla în care-mi amintesc de mine? Ştiu, ştiu un singur lucru, treaba asta nu se termină niciodată cât trăieşti. Dar există căi. Şi mă amuză şi mi-e teamă de cât de puternic poate fi următorul şoc.