Chain me down, feed me your medicine

And now I see the things I did
It broke me down ripped my heart
I patch it back and watch it die
Watch it die inside...

Numărătoare

Un străin cunoscut îmi doarme pe pleoape seară de seară, pătrunzându-mi visele cu pași amari. Mă încântă în zorii pustii picând de nicăieri în cupa zilei mele. Și toarnă gânduri...

Ar trebui să fiu neliniștită. De obicei mă descurc greu în situații de stres ridicat și e musai să trec prin toate fazele de impact ca să găsesc o soluție. De altfel am obiceiul neplăcut de a amplifica micile dezastre, ori de a acorda prea multă importanță unor lucruri pe care puțini s-ar osteni să le ia în seamă.
Dar acum sunt atât de pasivă încât mă surprinde și pe mine starea care m-a apucat. Am de făcut mai multe lucruri...stai, nu, nu. Îmi doresc să fac mai multe lucruri și știu că nu se poate să le împac pe toate în așa scurt timp. Nu știu cum să explic, e ca și cum nu m-ar atinge nimic, cu excepția unor simțiri aparte care dau năvală decent. Mă controlez atât de bine, încât cred că decența lor e numai o închipuire. Mi-a intrat în cap ideea că dacă rămân relaxată lucrurile se așează de la sine (după pofta mea). Am și exemple. Numai bine să-mi construiesc o bază nebună solidă. Și cine zice că nebunia nu e de dorit?
Și ca să înțelegeți cum e ceea ce mă încearcă, ei iată! Mă simt presată de timp, dar problemele pe care mi le pun, ard mocnit. Sunt atât de tulburătoare încât mă fac să le trec în revistă de mai multe ori pe zi, dar nu atât de puternice încât să mă domine, pentru a le numi aici.

Dincolo de toate se află ceva mai frumos, probabil stupid, dar vreau și-atunci nu pot decât să sper că se va întâmpla ceva, orice, să mă tragă din încăperea tristeții.

45

Alb-negru

Acasă

Cerul apare la fel de înnorat. Tipic unei zile anoste ale lui octombrie, pe undeva spre sfârșitul lunii când nopțile devin mai lungi iar soarele se înstrăinează prinzându-se leneș pe alte meleaguri. Negociem pentru câteva grade în termometre și pornim afară prin frig. Urăsc când bate vântul. Fiește. Trebuie să fii nebun să-ți placă vârtejul ăla care îți încurcă părul și-ți usucă pielea pătrunzându-ți până și în suflet răscolindu-ți nervii. E rece... dar asta e vremea lui.
Orașul e mic și gol. Împrumut de la cineva internetul, fără voie. Camera e la fel cum o știam, luminoasă și... a mea. A fost cândva a mea. Acum nici că mai are vreo însemnătate. Îmi doream să fie o zi însorită și senină. Să văd până în depărtări...
Am început ziua bine, sau așa cred. Cu sentimentul straniu că gândurile noastre se întâlnesc într-un loc care nu există dar totuși îmi e cunoscut. Mă trezesc mereu de dimineață. Cum ziceam si săptămâna trecută, sunt pe alt fus orar, al mamei. M-am adaptat rapid din pricina drumului către casă, care m-a ostenit, și a puținelor ore de somn de dinaintea plecării.
Îmi mirosea azi a iarnă. Deja visam la vin fiert și auzeam zăpada cum îmi scârțâie sub tălpi.

Mă întrebau oamenii cum e toamna. Toamna mea e purpurie, plină de nostalgie.
Atenție, din ce în ce mai multă atenție, apoi mai puțin control, apoi din ce în ce mai mult. Și toate zac tăcute, negrăite. Nu-i grabă, căci nu mai e timp. Din adâncuri mai zvâcnește, uneori cruda dorință.

Mă cufund în liniștea care mă înconjoară. Câteodată cu plăcerea omului care s-a lepădat de griji măcar pentru câteva secunde, în alte rânduri continuând acel film imaginar. Și tresărind, dimineți vechi și noi m-ajung din urmă.

Roxette - It Must Have Been Love

Depresie de toamnă

Duminică seara a fost groaznică. Trecuseră câteva săptămâni de la primul semn, ştiam că vine...

Oare octombrie e menit să mă trădeze în aşa fel? Nu ştiu de ce...dar îmi pare straniu că ambientul e la fel de ostil ca în primul an când m-am mutat aici. Serios e bizar, mă regăsesc la fel de vulnerabilă. Sunt sensibilă până la ridicol. De peste tot, fix ironie, mi se pare că toată lumea mă loveşte! Ahh scuze, asta pentru că aşa şi este! Exact ce-mi trebuie. Şi dacă nu e asta, atunci e o chestie seacă. Vorbim, suntem împreună dar nu ne influenţăm cu nimic, nu-mi transmiţi nici cald, nici rece. Blocaj. Cel puţin nu mă ataci şi îşi mulţumesc, dar în ultimele zile nu pot număra nici pe degetele unei mâni oamenii care sunt blânzi cu mine.
Am vrut, încă vreau să mă împing în direcţii pe care le cataloghez greşite. Orice, doar să nu mai simt asta. Păcat că nu putem trimite raţiunea în vacanţă. Mă gândesc că poate e doar o pasă foarte proastă şi-o să treacă, deşi instinctele îmi şoptesc altceva. Şi-mi vine să mă revolt.

Am înţeles că uneori devenind mizerabili ne apărăm de un altfel gen de durere. Nu e un târg avantajos, dar tentaţiile cresc de pe o zi pe alta.
Îmi spunea cineva că uneori înghiţindu-ţi răsuflarea în silă faci un pas către orice formă de "salvare". Depravare?

Şi ne-am despărţit din nou, Silvia cea care zâmbeşte şi spune prostii a plecat, probabil visează undeva într-o noapte caldă de august. În locul ei aşteaptă o alta cu mâinile îmbrăcate cu mânuşi, labilă, blocată într-un labirint vechi, chinuită. Mă aflu din nou în punctul în care nimic nu mai e de ajuns. Şi mă lupt să nu pierd, căci dacă e vreun lucru pe care încerc să-l combat, acela este tristeţea.
Da, sunt depresivă, şi acum e sezonul potrivit să sufăr de manifestări agresive.

Music...

Save me...