Alb-negru

Acasă

Cerul apare la fel de înnorat. Tipic unei zile anoste ale lui octombrie, pe undeva spre sfârșitul lunii când nopțile devin mai lungi iar soarele se înstrăinează prinzându-se leneș pe alte meleaguri. Negociem pentru câteva grade în termometre și pornim afară prin frig. Urăsc când bate vântul. Fiește. Trebuie să fii nebun să-ți placă vârtejul ăla care îți încurcă părul și-ți usucă pielea pătrunzându-ți până și în suflet răscolindu-ți nervii. E rece... dar asta e vremea lui.
Orașul e mic și gol. Împrumut de la cineva internetul, fără voie. Camera e la fel cum o știam, luminoasă și... a mea. A fost cândva a mea. Acum nici că mai are vreo însemnătate. Îmi doream să fie o zi însorită și senină. Să văd până în depărtări...
Am început ziua bine, sau așa cred. Cu sentimentul straniu că gândurile noastre se întâlnesc într-un loc care nu există dar totuși îmi e cunoscut. Mă trezesc mereu de dimineață. Cum ziceam si săptămâna trecută, sunt pe alt fus orar, al mamei. M-am adaptat rapid din pricina drumului către casă, care m-a ostenit, și a puținelor ore de somn de dinaintea plecării.
Îmi mirosea azi a iarnă. Deja visam la vin fiert și auzeam zăpada cum îmi scârțâie sub tălpi.

Mă întrebau oamenii cum e toamna. Toamna mea e purpurie, plină de nostalgie.
Atenție, din ce în ce mai multă atenție, apoi mai puțin control, apoi din ce în ce mai mult. Și toate zac tăcute, negrăite. Nu-i grabă, căci nu mai e timp. Din adâncuri mai zvâcnește, uneori cruda dorință.

Mă cufund în liniștea care mă înconjoară. Câteodată cu plăcerea omului care s-a lepădat de griji măcar pentru câteva secunde, în alte rânduri continuând acel film imaginar. Și tresărind, dimineți vechi și noi m-ajung din urmă.