Cocktail

Nu, nu e aroma de fragi desprinsă de pe buzele paharului rece şi cuibărită pe ale mele, scăldându-mi mai apoi papilele gustative atât de mult încercate de temperaturile deja foarte ridicate. Ci e un amestec de sentimente şi gânduri, de la cele puternic animate de dorinţa de plecare până la cele care mă ţintuiesc aici şi lasă visele să mi-o ia la fugă de unele singure. Întregiţi voi rândurile celor care se vor aşeza la lungile cozi aşteptând să-şi procure bilete, Amplasaţi voi corturile pe cine ştie unde şi bucuraţi-vă de zilele frumoase de vară încă neoficial sosită. Şi unii chiar vor merita orele toate ce vor veni.
Cât despre mine, eu am să urc munţii, voi bate câmpii şi-mi voi afunda tălpile-n nisip, de la distanţă.
Un 1 mai plăcut!

Sezon ploios

Când mă gândesc la lumina sclipitoare a amiezilor necruţător de calde... prefer să fie aşa. Dimineţi, seri, nopţi pline de apă. Trotuare lucioase, străzi semi-inundate, aburi ridicându-se dincolo de oraş, învăluind pădurea. Şi vreau să fiu tot mai sus pentru că de la etajul opt crestele munţilor apar în depărtare suficient cât să le zăresc doar pe unele dintre ele. Iar eu le vreau pe toate.

 Mă cufund în lectură, uneori găsesc câte o carte de care nu mă desprind decât atunci când se termină. Aş vrea să spun că e la fel ca şi un fel de mâncare, dar gustul îţi stăruie în minte zile bune, kilogramele nu se depun şi masa nu se mai repetă. Ceea ce mă face să cred că e o terapie mai bună. Apoi încep căutările, mai mult, mai frumos, mai trist, mai aproape de mine.
 Privesc pe fereastră des. Nu-mi mai place să cobor când ştiu că acolo jos nu mă aşteaptă decât un teren îngrădit. Nu pot vedea dincolo de clădiri. Sunt închisă în cutiuţa citadină. Dar aştept.

 Îmi place unde locuiesc. Până să răsară primele zile ale lui aprilie nu mă gândeam că zona se va înfrumuseţa în vreun fel. De fapt, nu e cine ştie ce, dar pomii au înverzit, uneori cântă şi păsările. Mă întreb oare de ce rămân aici când pot să zboare atât de departe de toată agitaţia?

 Refuz invitaţia în oraş, colegul meu zice că s-a plictisit de vremea asta capricioasă. Toată lumea se plânge. Sunt singura care găseşte un soi de alinare în izolarea impusă de zilele ploioase?

 Uneori când merg la cumpărături, stropi reci de ploaie îmi lovesc faţa, vântul bate înteţind atingerea. Mi-am zis că totul diferă de-acolo de la geam. Unele lucruri rămân mai frumoase doar observate. Nu-i posibil să ne implicăm întotdeauna... nu-i aşa? Şi totuşi nu e nici un rost.

Last Night

E puţină linişte pe-acolo pe undeva. Mă aşteaptă resemnată.
Clipele se opresc să mă privească în tăcere. Căci am încercat atât de mult...

Cu întârziere

Mă gândeam că până la 25 de ani ar fi trebuit să fac o mulţime de lucruri. Dincolo de cele care ţin de o mai bună organizare la nivel profesional, dacă nu chiar orientare.
În fine, lăsând studiile la o parte, la care m-am descurcat frumos şi care-mi sunt perfect inutile pentru moment, mă refer la toate acele lucruri pe care acum îmi doresc să le fi descoperit şi să le fi trăit într-o vreme trecută.



Drumeţiile. Întotdeauna activităţile care necesită efort fizic s-au dovedit a fi o provocare atât pentru fizicul cât şi pentru psihicul meu. Dar am descoperit că stă frumuseţe dincolo de nervi şi plămâni care ameninţă să capituleze, glezne care dor şi picioare care vor să se lase păgubaşe. Şi atât de puţin am văzut din tot ce are de oferit ţara asta... La restul îndrăznesc să visez şi cam atât. Mi se pare totuşi corect să cred că Elveţia şi Norvegia mă aşteaptă undeva în viitor, poate chiar şi trecută de vârsta tinereţii, voi savura călătoria. Cu toate că ar fi extraordinar să se întâmple cândva mai curând cât încă mă pot lamenta şi da înainte simultan.

Regret că m-am născut într-un oraş mic şi plictisitor într-o familie mai mult decât modestă care n-a ştiut decât să mă înveţe să urmez o cale dreaptă, seacă, menită să mă transforme într-un om bun dar oarecum mic. Îmi iubesc părinţii, a nu se înţelege greşit, dar îmi doresc să fi avut parte de un alt soi de educaţie, alte oportunităţi. Din păcate jumătate se rezolvă cu bani, restul ţine de ambianţă.
Probabil asta e povestea multora.
Şi în cazul meu nu mai pot spera decât că voi face lucrurile pe cont propriu. Nu-mi doresc copii deşi în mod ciudat cred că aş fi un bun părinte. Nici nu-i înţeleg pe cei care aduc pe lume suflete doar că aşa e de când lumea. Fără perspective, fără şanse. Sunt omul ăla care ştie că avem atât de puţin timp.

Iar lista e lungă. Nu pot recupera timpul pierdut, dar îi pot conştientiza valoarea celui prezent.

Ecou

Pentru o fracţiune de secundă chiar pot. Îmi imaginez cum aş pleca. Departe de aici spre a mă ascunde în tăcere acolo unde nimeni nu mă cunoaşte.
Pentru că uneori nimic nu mai pare îndeajuns iar singurătatea devine liniştitoare. Iar pentru asta e nevoie să părăseşti tot ce-ai îndrăgit vreodată.
E poate singura clipă sinceră din mine. Sau poate instinctele vor să răzbată dincolo de învelişul protector, alungându-mă. Căci câteodată e nevoie să fugi cu viteză nebănuită ca să poţi lua o gură de aer. Şi indiferent cum s-ar schimba ziua de mâine, toate le simt în zadar.
Dar acum... în dimineaţa asta de martie pare simplu. E doar un mare pas. Până la dezamăgire, până la regrete, până la a transforma prezentul în amintire.

Rece

Mai multă lumină pătrunde prin fereastră. Zilele cresc.

Dincolo de balcon, undeva în depărtare se zăresc lumini de-o parte şi de alta a străzii. Las geamul deschis şi mă aplec să privesc mai bine. Vântul bate cam tare vâjâind în urechi. Oraşul se scaldă în zgomotele unei sirene de ambulanţă, câţiva băieţi chinuie un skateboard pe trotuarul din faţa blocului şi în zare cât cuprinzi cu privirea, cerul s-a întunecat în nuanţe indiggo.
Acolo în depărtarea pustie, în sensul opus celui în care ne reunim în diferite seri, noaptea va cădea mai târziu. Arată sinistru. Mai străin decât orice alt lucru pe care l-am văzut pe pământ. Îmi aminteşte de primele vizite pe care le-am făcut aici, de cum soarele apunea peste munţii de la Dunăre, despre vocea acestui oraş de care-mi era oarecum teamă. N-aveam decât un lucru pentru care mă aflam aici, singurul pentru care refuzam să gândesc că poate într-o zi solitudinea va deveni apăsătoare.

Dintr-odată simt o nevoie cumplită să mă înconjor de oameni dragi. Chiar şi fără ştirea lor, să-i am aproape. Poate simt nevoia chiar de mai mult, nu zăbovesc asupa acestui sentiment. Apartamentul e gol, doar eu îl mai umplu cu singurătatea mea, abolind luptele înainte de a începe. Pentru că e doar un impuls, la fel ca multe altele e sortit să dispară. O să fie bine.

Numărătoare

Strigă-mi să mă opresc. Şi dacă nu o fac iar ritmul devine alert, speră că va fi pentru altceva... Căci toate sunt greşite şi gustul lor pluteşte-n clipe dulci, urme de viclenie.