Noiembrie

Nu e chin mai mare decât acela de a număra orele nopţii. Să treacă şi să treacă...
Mi-e atât de bine încât caut să-mi fie rău. Şi toate aromele îmbată. Le vreau cum se cuvine. Poate oare gustul ăsta să rămână nepedepsit?

... se frânge

Pielea ta... un saturn, veşmânt al haosului închegat.
Îmi amintesc perfect aroma primilor stropi de sânge care năvăleau rupând misterul. Prima noapte, întâiul întuneric şi pustiul de dinaintea sa.
Întotdeauna am simţit nevoia de a-mi depăşi condiţia umană atât de vulnerabilă, existenţa asta becisnică. Şi mi-am sedat simţurile în neştire, sperând ca undeva să mă întâlnesc cu adevărata-mi menire.

Cineva spunea odată că o persoană ostilă trăieşte într-o lume ostilă. Că toţi cei pe care-i întâlneşti sunt ca o oglindă pentru tine.
Sunt un haos ce a prins formă. Cu toţii suntem. Din suferinţă au răsărit cele mai puternice suflete, cele mai mari caractere sunt brăzdate de cicatrice... şi nebunie dacă îmi permiteţi să completez. Astfel că iată-le pe ale mele...
 

Start!

Vinul se termină îmblânzind astă seară mai mult ca de regulă, obiceiurile mâhnite ale unei minţi aspre. Se arată aşa pentru că, la fel ca toţi oamenii care au ceva de regretat, nici ea nu poate să schimbe prezentul. E mulţumire şi totuşi niciodată pe de-a întregul. Şi îşi permite să viseze, mai real ca vreo altă dată. Cu noaptea ploioasă, neobişnuit de caldă pentru un ultim octombrie, cu întunericul ce-i întregeşte fiecare părticică de nebunie. Şi liniştea întreruptă doar de vocea gândurilor sale şi singurătatea patului care e nerăscolit.

EU sunt aici. În negarea cea mai cruntă a culpei mele, îmbrăţişez cu aprigă dorinţă ceea ce n-am să pot niciodată măcar să spun...

Unu, doi, trei, şi!

Despre cei pe care-i credem slabi ori lipsiţi de tăria necesară spre a refuza să cadă în faţa unei tentaţii, e cazul să ne reorganizăm opriniile. Viciul educă, deşi în rare cazuri. Fă-o! Uită de principiile alea idealiste pentru un moment şi gândeşte o clipă la asta: noi suntem cei încătuşaţi de propriile fantasme, adunând mânie şi frustrare. Izolându-ne. Ascunzându-ne veşnic în spatele aşa zisei bune conduite... Deci cine e mai nevoiaş?

Dimineţi

Sincer nu ştiu de ce m-a lovit nostalgia asta după zilele de vară. Dar nu mă pot abţine să nu-mi las emoţiile să alerge libere spre gândul zilelor de Mai.
Şi când deschid simţurile şi plonjez în realitate, mă aşteaptă o zi pe care-o voi petrece suspendată în apartamentul acesta de la etajul opt, deşi soarele râde cu putere născând o explozie de lumină care îmbracă strada cu un soi de speranţă. Că poate zilele de toamnă, cele pe care le adoram cândva, vor fi mai blânde. Iar trecerea va fi mai puţin bruscă. Vreau să marchez restul acestui anotimp cu acţiuni bune, deşi dacă altădată simţeam cum prind forţe, acum mi se pare că ele se istovesc. Doza mea de optimism s-a golit dramatic de 8 zile încoace şi zău că aş avea nevoie de o injecţie cu soluţii.
Timpul devine scurt, să-i potrivsc clipele, să nu stric ce-am dobândit şi să mă bucur de ceea ce mă ajută acum să respir. Pentru că dincolo de azi planează mirosul de zăpadă încă neaşternută. Şi cine ştie ce va aduce cu el? Dar până ca aroma lui să ne împresoare pe toţi, mai avem de aşteptat. Tot aşteptarea e şi singura voce care se-aude atunci când visez la ploile lui iunie. Mai e mult.

Prima

Ne-am întors. Neiertaţi şi temători. Corupţi de aroma verii la care putem doar să mai visăm printre amintiri. Eu zic că e aproape pierdută. Îmi ascund privirea să nu văd pomii desfrunziţi. În mintea mea au deja trunchiurile brumate.
Accelerând cu viteză uimitoare mai departe în sânul toamnei. Cu umerii apăsaţi de poveri mai noi şi mai vechi. Cu gândurile chinuite.
Şi e doar începutul.

Ţie

Un ghem de spini mi se naşte în piept. Trag adânc un fum. Nu mi-e teamă să te-aud. Nu mi-e teamă să te respir. Stropi cad din cer, nesfârşite cuvinte răsună într-un ecou mocnit. Nu ştiu decât să te sortez într-o cutie pe care anim de clipe deşarte, aşteptând să mă scoţi din visare.
În dans ne prindem, pe acorduri delirând. Pentru că nu e decât o stare... şi va să treacă. Iar nopţile vor veni pline de strigăte izvorâte din agonie. Şi te rog să le faci loc ca să nu uit. Să nu uit că în haosul minţii mele, mă aşteaptă un calm deznodământ. Momentul în care mă dau ţie...