luni, 3 octombrie 2011

Ale lui octombrie



Asta e tot ce-a mai rămas din mine...
STOP! Pe bune. Joci de prea mult timp pe aceleaşi acorduri.

Încerc să-mi opresc gândurile, altfel nu mă aşteaptă decât o mare de deznădejde. Nimic nou. Dar asta nu înseamnă că o pot ţine aşa la nesfârşit. Şi nu e o provocare, ştiu că viaţa se poate dovedi mult mai încăpăţânată decât mine. În fapt e numai o expresie... De cele mai multe ori nu e vorba de soartă potrivinică, consideri că ai o viaţă proastă pentru că aşa ţi-o faci. Oricare segment în care ţi se pare că eşti un nenorocit căruia toate îi ies pe dos, se întâmplă pentru că ţi-o faci singur. Cele mai grele lupte se dau cu tine, cine recunoaşte poate are şansa să schimbe ceva, cine o neagă n-are decât să caute şi să caute...n-o să găsească vinovaţi căci uită să se privească în oglindă.
Şi cum facem? Negativişti, la atac!
Suntem în stare să ne asumăm ceea ce suntem, fără să plângem pe întuneric? Moi, je ne peux pas.
De ce e mai uşor să te ascunzi în adâncul minţii decât să recunoşti că tu eşti cea mai mare problemă a ta? Stai calm, şi eu sunt tot propria mea victimă :)), nu-ţi fac procese de conştiinţă. Mai întâi mi le aplic mie. La naiba cu introvertiţii, eu nici nu ştiu cu cine fac front comun.

Să ne lămurim, n-am căzut în extrema pozitiviştilor, cred că mai degrabă m-ar întrista. Şi nici nu reiau vechiul exerciţiu în totalitate, deşi admit că ar fi o formă de terapie, pentru că n-am încredere în mine.


Ce voiam să-ţi spun?
Uneori când privesc în jur, când privesc departe la cei pe care-i cunosc (mai mult sau mai puţin), am sentimentul straniu că e ceva în neregulă cu mine. Da, ştiu e tot o chestie oarecum banală. Numai că aş îndrăzni să zic că e ceva mai mult aici.
De ce sunt problemele mele mai rele?
Sunt mai rele pentru că povara fiecăruia dintre noi e menită să ne suscite acele puncte slabe, acolo unde lovitura să se simtă mai acută decât i s-ar putea părea vecinului?
E o chestie personalizată, a dracu' de eficientă în ceea ce mă priveşte. Eu am divergenţe cu mândria proprie, eu care am crescut crezând că n-o să am urmă de orgoliu. Am înţeles cu totul greşit treaba asta. De obicei asa păţeşti când priveşti numai dintr-un anume punct de vedere o situaţie.

Era o vorbă cum că dacă ţi-ai pune problemele la grămadă cu ale altora, ai termina prin a ţi le lua înapoi tot pe-ale tale. Încă nu înţeleg dacă chestia asta ţine de fatalitate, incapacitatea de a trece de obstacole sau proasta obişnuinţă, teama de nou, bla, bla. E stupid cum tragem tot spre propriile slăbiciuni.
Ohh, să faci un dialog cu tine, e cel mai înfricoşător lucru, te obligă să fii sincer până în măduva oaselor. Sau nemaipomenit de subiectiv şi uite-aşa ajungi de unde ai plecat.

EU ÎI ADMIR PE CEI CARE POT TRECE PESTE SINE. O spun în sensul bun al cuvântului, am concluzionat mai de mult... Poate am o moralitate îndoielnică şi risc să trec drept un om al compromisului, pentru unii poate prinde accente ipocrite declaraţia asta, dar ceea ce vreau să spun cu adevărat este că dacă te salvează de la dezastru, fie! Îndură un pic ca să simţi transformarea. Cât de rău poate să fie să nu mai fii un pămpălău în preajma fetei pe care o placi, cât de greu e să te abţii de la crize de gelozie când îţi iese iubitul în oraş, cât de greu e să accepţi un job care deşi consideri că nu-ţi face onoare, îţi oferă o cale de început? Ar trebui să ştiu, că tocmai am refuzat unul. Am făcut-o pentru că am posibilitatea de a avea ceva mai bine, dar departe de aici. E un domino...

Azi am ţinut să îmi revin. Din ce în ce mai des, în ultima vreme îmi spun că lumea mea va găsi o modalitate de a reuşi. Eu voi găsi o cale de a începe. Zău că trebuie, ar fi teribil de crud să fie altfel.

Există momente când cinevă mă trage de mână şi strigă că-mi va fi ok. Deşi s-ar putea să reprim orice trăire care-aduce a speranţă, azi grija cuiva faţă de mine mă face să zâmbesc. Fie şi numai pentru câteva secunde. Nu cred c-am mulţumit îndeajuns pentru oamenii buni pe care i-am întâlnit în oraşul ăsta. Sunt cei care stau acum lângă mine, când am foarte mare nevoie de ei, cu toate că nu le cer ajutorul, nu le torn în urechi sentimentele mele şi habar n-au că mă gândesc la ei. Spune-mi că sunt naivă, mai rău decât să te minţi pe sine, nu există. Am trecut şi prin asta.

Deseori mă zbat între teamă şi visare.

Azi mă gândeam la toate lucrurile pe care le am. Nu sunt cine ştie ce, dar sunt cele pe care le-am vrut, cele despre care credeam că nu le voi avea niciodată.
A fost o vreme în care părea aproape imposibil să le dobândesc. Şi azi m-am întrebat pentru prima dată dacă e posibil? De fapt, cred că am primit primul fior, de nedescris.

Până cândva, mi-e încă doar în vis.

E octombrie cu mult soare. Mi l-am dorit.

9 comentarii:

  1. Eu cred ca cele mai rele sunt acelea unde nu exista speranta depasirii. Spre exemplu un invalid ce stie ca va ramane asa ori un bolnav de SIDA.

    Nu sunt eu in general fanul randurilor despre sine, dar tu scrii frumos. Sau cel putin pentru mine, nu mi-am propus o analiza obiectiva.

    RăspundețiȘtergere
  2. Pai scriu cu simtire, si frumosul de cele mai multe ori sta in durere. Am o rezerva maaare :)).

    RăspundețiȘtergere
  3. "Pai scriu cu simtire"
    :) Ma gandesc ca e relativa treaba. Ce ar insemna sa scrii cu ne-simtire ? :) Ai putea acuza pe cineva care scrie un articol despre propriile nefericiri ca nu a facut-o "cu simtire" ? Procentual, cred ca pe foarte putine/putini.

    Eu cred ca frumosul durerii atinge cel mai puternic, prin empatie.

    RăspundețiȘtergere
  4. Zic ca unii scriu mult prea happy happy-joy joy si mi se pare sec. Asta am vrut sa spun.
    Eu nu dau prea mult pe postarile optimiste, pline de roz. Mi se pare ca nu transmit nimic, poate imi plac dramele.

    RăspundețiȘtergere
  5. imi pare ca ceva s-a schimbat, in tine :)... si pare a fi o schimbare buna :)
    Hugs :)

    RăspundețiȘtergere
  6. "Cât de rău poate să fie să nu mai fii un pămpălău în preajma fetei pe care o placi, cât de greu e să te abţii de la crize de gelozie când îţi iese iubitul în oraş, cât de greu e să accepţi un job care deşi consideri că nu-ţi face onoare, îţi oferă o cale de început?"
    Oh, Silvia, ce spui tu aici, e greu al naibii sa ne infrangem pornirile(eu una, recunosc, nu reusesc), si eu ii admir pe cei care au puterea s-o faca.
    Cred ca toti ne regasim cate un pic in randurile tale, eu putin mai mult. :D
    Cat despre postari, am destula drama in viata mea, parca prefer mai degraba scrierile realiste decat cele pline de optimism, sfaturi si mesaje pozitive.

    RăspundețiȘtergere
  7. @Torden

    Nu stiu daca s-a schimbat...Eu trec foarte repede de la o stare la alta, dar esenta nu cred ca sufera atat de repede schimbari.

    Poate ceea ce percepi tu aici e doar faptul ca am reusit sa ma adun...oarecum :). Merci!


    @Nice

    Stii de ce te regasesti mai mult in asta ;)).

    RăspundețiȘtergere
  8. Da, si mie cele happy happy-joy joy mi se par cam seci. Si cred ca ar fi mai seci din doua motive:
    1. Datorita acelei empatii de care vorbeam. Fiecare tinde sa-si insuseasca forma strigatului atunci cand vede acolo o frumusete. Pentru ca, la randul sau, transmiterea propriei dureri sa miste cat mai puternic. Pe cand momentele de bucurie nu tin atat de mult sa fie strigate. Durerea in schimb are nevoie de intelegere.
    2. Nefericirea a fost mult mai mult descrisa in cuvinte, iar frumosul se invata intr-o anumita masura. Orice poveste ia nastere pentru ca la un moment dat exista un neajuns, o lipsa, un dezechilibru ce genereaza intriga.

    RăspundețiȘtergere