luni, 30 ianuarie 2012

Absinth




Pagina se deschide precum braţele unui monstru, mă închide în strânsoare. Mai întâi amară, apoi cu falsă speranţă. Mă îmbie s-o urmez în taină. Şi poate viclenia sa mă va salva de gura care stă să muşte.


Şi mă trezesc din realitate. Mă cufund în visare, aflu că mi-a pătruns în toate cotloanele minţii. Uneori îmbrăcat în tăcere, dar de cele mai multe dăţi rostind acea chemare. Şi dintr-odată sunt a cuvintelor sale. A mâinilor pe care dincolo nu le mai pot atinge. Şi nu-i nici o scăpare şi nici nu vreau să fie.
Muzica înfloreşte în auz iar noaptea cade îngăduitoare. E o simplă seară de ianuarie. Am rămas acolo, în orele sale, scriidu-le la nesfârşit. În ceaţa de absinth, laolată cu ochii străvezii.

De câte ori câştigă visul de atâtea ori piere. Gustul acelui afrodisiac al sinelui îmi stăruie pe buze. Tot amintire devine şi parfumul ce mi s-a întins cândva pe piele. El încă arde ca o otravă ori de câte ori te am în preajmă.

Noapte bună.

marți, 24 ianuarie 2012

A doua

Cine e acel cineva căruia în clipe grele îi verşi otrăvurile tale peste ale sale?

Eu aş fi putut avea o mulţime de persoane cărora să le împărtăşesc nevoile mele, dar timpul, distanţa, au creat bariere greu de răpus. De altfel nici nu-mi doresc să invadez spaţiul cuiva fără rost, căci nu mai sunt ceea ce cunoşteau vechii mei prieteni. Şi pare atât de greu să mă îndrept către o explicaţie... oamenii nu se schimbă niciodată, doar suferă mutaţii. Mutaţii pe care ei le numesc din plăcere, evoluţie. Sau poate evoluţia e demnă de unele caractere. În nici un caz nu putem discuta despre asta în privinţa mea.

Şi revin. Nu cer ajutorul nimănui, pentru că n-aş avea ce să cer. Doar că azi am avut nevoie să discut despre problema asta care începe sincer să-mi roadă până şi oasele. M-am rezumat la atât, restul sunt lucruri pe care le ascund destul de bine ochilor care nu se văd decât de două-trei ori pe an.
Toate, toate lucrurile se adună.
E greu să te întorci de unde ai plecat, e foarte uşor să pleci de unde vei simţi nevoia cândva să te întorci. Şi e nevoie de efort psihic şi fizic ca să te aduci la o variantă mai bună.
Din păcate, e de prisos.

joi, 19 ianuarie 2012

Lost Along The Way



Cum să încep ca să-mi fie înţelese rândurile?
N-am idee cum ar trebui să fie acest început. Şi dacă-l fac, am să-l găsesc probabil şters. Pentru că e întotdeauna la fel, nu reşesc să mai răzbat dincolo de el.
Sunt mereu alte şi alte cuvinte. Când scriu începuturile mele uit de continuare. Şi de fiecare dată totul se schimbă. Pornesc pe un drum şi mă trezesc căutând altul.

Pentru că e ca şi cum mi-am înstrăinat gândurile şi-acum trudesc să le adun la un loc. Să fac loc pentru toate. Pentru că nu pot, pentru că cred cu teamă, că într-adevăr nu pot.

Dar în ciuda propriei neputinţe nutresc să vorbesc. Şi sper, continui s-o fac. Unele zile îmi dăruiesc câte ceva frumos. Am nevoie să port cu mine aceste două jumătăţi care s-ar distruge oricând. Iubirea şi ura.
Şi oare va îzbândi vreuna?

Ia tot ce-ţi las



De parcă clipele fug nevrotic întocmai ca la finalul unui film. Iar timpul înşuşi nu mai are timp. Şi acea vioară plânge pentru mine dulcele său cânt...
Şi ploaia e de neoprit.

miercuri, 18 ianuarie 2012

joi, 12 ianuarie 2012

Evelyn...



Trebuie să îţi mulţumesc străine. Căci din mine izvorăsc trăiri de care îmi este teamă. Şi dulce e povara lor în nopţile lui ianuarie, iar zi de zi aştept chemarea-ţi de pe urmă. În zadar.

duminică, 8 ianuarie 2012

To Let Myself Go

Aparent viaţa mea e fidelă unui soi de probleme. Prostii. N-are importanţă asta, dar contează cealaltă. Am uitat că nu se şterg toate cu o aruncătură de artificii şi un pahar de şampanie?
Şi în rest... uite cum detest să-mi deschid inima. Am zis de atatea ori că e imposibil să mai simt... Ce viclenie în fulgii de zăpadă de la ora cinci. Şi patul la fel de rece şi morocănos m-a lăsat să fiu tristă.

fără puteri...