joi, 30 iunie 2011

Nu-i ploaie să ne stingă

Simt că m-au învins toate. Exceptând ameţeala ultimelor zile cu predarea lucrării de disertaţie care mi-a provocat mai multe scene de nervi şi stricatul pc-ului fix în ajun, mai sunt o mulţime de alte probleme care m-au copleşit. Pentru că nu mai am de unde scoate baloane colorate curge acum doar neputinţă şi disperare din valiză, apoi dorinţa aprigă cum ca toate să înceteze. Niciodată n-am simţit mai tare nevoia ca noaptea să dureze la nesfârşit. Asta presupundând că nu e una din acelea când mă răsucesc în aşternut trezindu-mă dimineţile înfăşurată ca un vierme de mătase cu constatarea că n-am aţipit decât trei ore . Vreau cel mai mult să nu citească rândurile astea nimeni care n-ar trebui s-o facă. Judecata oricui,dar mai ales a unora, m-ar arde ca un tăciune pe jumătate aprins. Şi mai vreau să nu-mi mai pese deoarece salvarea, oricât aş dori-o mi-e clar că nu va ajunge. Suntem în derivă de prea mult timp.
Cel mai crud e că mi se dă şi mi se ia înzecit...sau aşa percep eu atingerea din ce în ce mai rea. Când pierd, picajul e ca un salt în gol, mă seacă şi de ultimul dram de încredere. Există oare suflete menite să piară în abis? De-ar fi aşa numai...căci de fiecare dată ceva mă trage spre suprafaţă, mă îmbie cu viclenie spre o gură proaspătă de aer făcându-mă să mai sper. Asta e cea mai mare cuzime, în asta ar trebui să rezide infernul, dacă există cu adevărat. Căci, ce altă lume e mai potrivită descrierii unui iad decât scumpul nostru Pământ ?
Uneori refuz să ajung în situaţia asta dar cel mai greu e să trăiesc cu gândul că nu-i pot controla suratele. E o teamă constantă faţă de propriile idei, de roadele ce se vor naşte înapoia acestor zvâcniri violente. Aşa că trecătorule, dacă nu poţi înţelege decât mici fragmente, mai bine nu-ţi lăsa urmele pe-aici. Mi-e sufletul şi-aşa cuprins de plânset şi amăgiri cât să-ţi mai îndur şi ţie judecata. Ştiu că numai eu sunt responsabilă .

Am mers prin ploaie minute lungi, trecând peste podul Begăi grăbindu-mi paşii spre staţia de autobuz. A fost o ...semi-torenţială deloc rece. N-am întâlnit în calea mea decât oameni cu umbrele, pesemne chiar a-nceput să nu-mi mai pese...cel puţin de cum îmi stă părul.

miercuri, 22 iunie 2011

Bloodstream

Ohh , m-am îndrăgostit de vocea asta.
Inhalez fiecare notă şi cedez ritmului pe măsură ce imaginaţia mea se plimbă pe coridor. Aşteaptă uşa larg să se deschidă,pornim curând spre chipul nebănuit.

People allways leave



Sau de ce iubesc eu toamna.

Iunie se duce,cumva mă întristează...deşi pentru unii abia de-acum începe distracţia.
Motivul pentru care aşteptatam mereu apusurile gălbejite ale lui septembrie e acela că rămâneam mereu singură,dorind ca toţi cei dragi să se întoarcă.
Nici vara asta nu prea face excepţie.Poate sentimentul e amplificat de faptul că eu trebuia să vă părăsesc dar nu mai e posibil.
Şi cu toate astea m-am decis să nu fac din asta o postare tristă,căci prietenii revin,şansele revin(colegu` aşteaptă) iar eu încerc să scap din învelişul vechi.

Avem petreceri,vom cunoaşte oameni noi, plus că nu mă părăsesc chiar toţi.
Să ne rugăm ca timpul să se scurgă pentru nişte prostii ce ne fac fericiţi!
Pentru că dacă suntem fericiţi chiar şi preţ de 5 minute înainte de a se termina,atunci chiar cred că n-am fi trăit chiar aşa o viaţă de rahat.
Mulţumesc prieteni, serios...
Acum un an aş fi renunţat la voi dar mă bucur că n-am făcut-o :). Oricât de mult aş adora ceasurile de singurătate sunt dependentă de voi,zâmbetele voastre mă inspiră,cuvintele voastre mă ajută să mai trec peste-o altă zi,îmbrăţisările celor care le pot oferi aduc mulţumire.

Să sperăm că va fi bine,aţi rămas blocaţi aici cu mine...


Unii oameni se întorc...sau măcar cei care merită.

joi, 16 iunie 2011

Bluish

    La fel ca și majoritatea, am momente în care mă simt "blue". Nu deprimat, ci doar trist, poate mai puțin trist decât ar trebui, pentru că în trecut o persoană căreia o să-i fiu recunoscător veșnic a avut grijă să mă tragă de mână, să mă scoată din constanta și nesfârșita stare depresie, nepăsare și amorțeală, și m-a făcut să văd lumea puțin diferit, să caut ceva frumos acolo unde totul e gri... iar de atunci îmi impun oarecum să fiu cât mai puţin trist posibil, pentru că doar o viață avem, și în mod sigur la sfârșit o să ne pară rău dacă vom străbate cea mai mare parte a acestui drum cu capul în pământ si abătuți.
    Și da, îți poţi impune ceva, poţi feri o "cărămidă", cu puțin exercițiu chiar si mai multe, dar ce te faci când se prăbușeste pe tine un întreg zid? E clar că nu o să ieși de sub "dărâmături" zâmbind cu gura până la urechi, pentru că asta ar însemna să fii un ipocrit, sau mai rău...
    Viața vine cu bune și... mai puţin bune. Nu neapărat în proporţii egale. E mai mult o chestie de cum reușești să treci prin ele, de persoanele pe care le ai aproape, de persoanele pe care nu le ai aproape, de suportul primit, de zâmbetul unui necunoscut pe stradă, de conversația neprevăzută si deosebit de plăcută începută pe o bancă din parc, de un comment random care te face să-ți dai seama că iți pasă mai mult decât ai fi crezut, de râsul isteric care te apucă atunci când te aștepti mai putin și care iți descrețește fruntea, de... lucruri simple...

Tumult

Migraţi către parcuri,căci sub ramurile vreunuia în nopţile pe jumătate liniştite,lumina neoanelor ce răzbate de dincolo de frunzişul des,pătrunde până şi în cele mai nefericite suflete.
N-am nevoie decât de trei ceasuri de pace în preajma teilor de pe alee.Un loc deschis unde să nu simt cum pereţii de îngrămădesc spre mine,unde să pot respira adânc şi să înlătur apăsarea ce îmi ţine pieptul închistat.
M-au prins în vârtej dureri noi şi vechi.
În primul rând se găseşte o întâmplare recentă,pe cât de urâtă pe atât de neaşteptată.De câteva zile pe patul unui spital din România se găseşte o parte din mine,la fel de cusuroasă,la fel de temătoare şi scârbită de spaţiile între care zace nerăbdătoare să plece spre casă. Deşi am mai avut probleme de sanatate în familie,ele nu l-am vizat niciodată pe tatăl meu. Acum că se întâmplă asta nu reuşesc să fac gândurile sumbre să dispară. Spre uimirea mea,căci relaţia dintre noi n-a fost una prea bună,se pare că mă afectează mai mult decât aş fi crezut. Poate şi din cauza faptului că în luna martie, cea mai bună prietenă a mea şi-a văzut pe al ei tată murindu-i sub proprii ochi răpus de cancer.Poate pentru că depindem unii de alţii.
Întreg corpul îmi arde pe măsură ce vreau să dau timpul înapoi,să mă asigur că măcar problema asta e în minus. Căci deşi au pălit toate cele în faţa ei,încă mai am vechi poliţe de încheiat.
Şi sunt temătoare şi vreau să fie totul în regulă,am nevoie să ştiu despre toţi cei dragi că există,chiar dacă nu sunt decât nişte amintiri,chiar dacă eu m-am smuls de lângă ei ori ei s-au lepădat de mine.

miercuri, 15 iunie 2011

Tiranul cu suflet

Şi ironia face că exact cand am terminat de aşezat cuvântului ultim din titlu litera de încheiere, la radio cântă Muse-ale noastre dorinţe secrete :)) frumos.
Despre ce voiam sa vă vorbesc?
Aaaaa da! Despre acel gen de iubiţi care se hrănesc cu suferinţa voastră.Despre cei care sunt iuţi la mânie şi veninoşi la grai.Care din prea mult orgoliu sau iubire de sine (idee de altfel foarte contestată),nu reuşesc niciodată să treacă peste ei. Care sunt în stare să vă iubească dar nu prea o arată,de declaraţii rar încape vorba.
Pe un blog am citit o scriere în care cineva făcea referire la ei ca la nişte bărbaţi laşi.Oamenii nu se încurcă,n-ai să-i prinzi prea des cu garda jos!

Vă mai amintiţi de poezia cu gândăcelul ? Nah...eu am fost o insectă masochistă :))) de dragul atingerii m-am ales cu aripile frânte.

Tirania aceasta despre care vă spun nu e violenţa la care vă poate purta cu înşelăciune gândul,ci este cruzimea afişată în faţa iubirii.E proprie unei categorii anume de bărbaţi (atenţie,nu dau în cap nimănui!Încă...).Am un amic,culmea,care îmi confirmă toate răutăţile de care poate fi capabil.Cred că-i place cum mă revolt.

De ce îi placi ?
Ei bine aflaţi că acet gen de tirani dulci-amărui au fără doar şi poate un suflet. Sunt pricepuţi în arta comunicării,capabili chiar şi de seducţie,copilăroşi dar demni de cel mai rău soi de indiferenţă care există pe pământ :)).Posedă o aroganţă şi o răutate nativă,ambele încununând un caracter aspru,acutativ,suspicios şi plin de judecată încontinuu căutător de nod în papură.

Preludiul ce precedă relaţia cu o astfel de persoană te poate omorî cu zile ori te trimite în Rai.E foarte uşor să rămâi fără energie,e foarte uşor să te trezeşti sclavul unor trăiri contrare,e cel mai simplu să aluneci în derivă dacă eşti una dintre potenţialele victime "prestabilite",cum îmi place mie să le numesc.
Am impreia ca "fetele deştepte" n-au răbdarea necesară să le tolereze apucăturile,bravo mie că înot împotriva curentului.

Cum îi invingi ?
Cândva aş fi zis "N-ai cum!" dar mai e o vorbă cum că fiecare ne-am găsi naşul...
Plătitul în acelaşi stil se dovedeşte a fi sec,se cer alte tehnici,în funcţie de participant.Mie îmi place să cred că idealul ar veni din partea unei minţi diabolice,şi-aici sunt puţin confuză,oare se pot dedubla?

Dacă rezişti până la bătălia finală,bătălie care în funcţie de parteneri poate sfârşi cu un cuplu ori cu separarea definitivă a indivizilor,nu-ţi garantează nimeni că dupa aparentul "happy ending" toate vor fi roz.

Cel mai important lucru pe care trebuie să-l cunoşti este acela că dincolo de lespezile de gheaţă e şi căldură...uneori inocenţă în ciuda comportamentului denaturat,deci dacă ai porniri rele ai o şansă să-i distrugi şi să te bucuri de ofrandă.În acelaşi timp poţi gravita mult şi bine în jurul lor,până deviezi de pe orbită şi te pierzi în abis.
Ţineţi minte,unde nu există putere de sacrificiu,n-are rost să vă complicaţi. Eu însămi s-ar putea să fiu ipocrită dar nu-i bai,se poate ca nu toate cauzele să merite,se poate ca eu să fi fost una dintre ele.

vineri, 10 iunie 2011

Zori de ceaţă

Doar 16 grade celsius erau târziu,pe când m-am desprins eu de lumea adormiţilor.Bucuria mea, am scăpat de căldura aia teribilă.Mai mult...nimic nu se compară cu un cer noros la vremea lui !

Eram de-a dreptul dornică să îmi încep ziua,căci destule sunt cele care s-au adunat şi-aşteaptă a fi soluţionate. Nu vă ameţesc cu detalii în legatură cu frumoasele sarcini de la facultate,ultimele de altfel...deoarece din categoria asta mi-au mai rămas puţine : un proiect,un examen şi în final lucrarea de dizertaţie (5 iulie).
Uraaaaa!
Da,şi-apoi ce? Păăăăăi avem mai multe posibilităăăăăţi ! Bun,bun!

Oricum dacă întârzii să mai postez ori dacă postez la fel ca în ultimul timp (şi risc să vă fac să credeţi că asta-i blogul-tonomat) ,nu înseamnă că vă neglijez. Vă citesc zilnic deşi nu las urme ale trecerii mele de fiecare dată. În plus de-aici înainte îl aveţi pe coechipierul meu :))), deci eu zic că încăpeţi pe mâini bune.Marian acesta şi-a câştigat dreptul de a ma întovărăşi în arta aberaţiilor fără eforturi. N-am dat concurs ,n-am ţinut preselecţii,ci am făcut numai o propunere.Mărturisesc că în trecut am mai avut gânduri similare însă nu s-au concretizat din varii motive.
De ce ?
Pentru că simţeam nevoia de companie.Gray-Fields n-a fost niciodată un fenomen,ci un spaţiu foarte intim,anonim comparativ cu multe de seama sa, de care am abuzat cu plăcere.
Odată pierdută funcţia de bază ,am încercat să-l ţin pe o linie de scufundare precum cea obişnuită :)). În schimb ,şi-a luat avânt şi-a intrat de tot la apă. Motivul pentru care nu l-am închis sunteţi voi,în sensul că eu pe cine mai urmăresc ?

Şi după câteva ore trează mi-am amintit că pe la şase era aproape întuneric afară,ceaţă cât cuprinde. Ce mai! Adevărat tărâm de poveste! Am făcut cumpărăturile,am gătit şi trec la capitolul următor.

Vă doresc weekend plăcut,muncă uşoară (după caz) şi spor la distracţie celor care nu obişnuiţi să vă găsească serile acasă (şi bine faceţi!).
Despre restul posibilelor veşti (bune), vă anunţ când va fi cazul.Bye!