sâmbătă, 22 decembrie 2012

Strangers



You always see me as I am he said. That's your curse... and that's my comfort. Then he smiled at me. He grabbed his coat and his girl and walked away.
So I thought to myself : once you`ve seen his true face you can never love it.
But I could. And I did.

vineri, 21 decembrie 2012

The two fault lines meet

Can I worship your body? Live inside your skin?
With one hand tight round your heart
Sleeping inside your womb.

Sing me a homecoming tale.
When do you show your face? Is it in the trees looking down?
I did what you asked me. Now I'm not sure that you ever spoke to me at all...

duminică, 9 decembrie 2012

Prima ninsoare




Iarna noastră s-a întors. Poate mai mult pentru mine...
În amiaza viscolită din ajun nu-i nici o rază de soare care să ciupească norii. Şi liniştea se scurge violent pe trotuarele înzăpezite. Nu reuşesc să-ţi regăsesc parfumul în amintire.
Şi e un drum anevoios.
Şi nu-i musai să ascundă la capăt o răsplată mai mare ca unul pe care-l parcurgi uşor. Dar eu îţi vreau strălucirea.

miercuri, 28 noiembrie 2012

Decembrie prematur

Azi nu mai există nici un refugiu.
Cred că aş încerca orice să s-o fac dispărută pe asta. E o senzaţie a cărei cea mai bună cunoştinţă trebuie să fiu eu. Ca şi cum te-ai încuia pe dinăuntru, nu există nici o cale de ieşire în afara propriei tale strădanii. Dar toate ferestrele sunt ascunse în zidărie şi căile de ieşire rămân blocate. Soluţiile au amorţit în vreme ce restul palpită din ce în ce mai alert fugărindu-ţi creierii ceas de ceas. Şi vrei să fugi, la fel ca alte dăţi pentru că  restul schimbărilor cer să arunci din spate greutatea copleşitoare cu care te împovărează doza de comoditate, temerile şi restul.
Apoi fuga asta nu e decât o ameţeală în care dai din colţ în colţ. Mi-aş spune să nu mă mai zbat dacă nepăsarea s-ar încumeta să mă inunde pentru moment.
Şi totuşi la capătul acelui loc în care lumina roşie îmi bate mereu peste trup, poate găsesc păcatul aşteptându-mă să-i dau urmare. E singura idee bună care se naşte în mine.

duminică, 25 noiembrie 2012

We'll Be Found



Mi-am imaginat-o. Dimineaţa aproape perfectă, scăldată în soarele de sticlă ...
E decembrie sau poate e doar o oarecare zi de iarnă. A nins abundent peste noapte, îmbrăcând trotuarul în alb, ostenind ramurile copacilor de pe marginea sa, veselind numai brazii străini ce s-au adunat într-un grup ferit. Îmi zâmbesc tăcuţi purtându-mi taina.
Mirosul discret de scorţişoară ne întovărăşeşte până la ieşire. Oraşul nu mai apare pustiit. Degete calde împreunându-se cu ale mele, răzbind prin aerul rece în vreme ce mânuşile se odihnesc în buzunare. Amintirea unei nopţi petrecute sub căderea de zăpadă, sărutul, pielea ta ce mi-a cucerit fiecare centimetru cu aroma ei, tăcerea atât de reconfortantă. Erai dintotdeauna acolo, aşteptând. Iar mie, iarna ce tânjea după încleştarea nepermisă, închipuindu-mi de sute de ori îmbrăţişarea care ne irosea, mi s-a oferit dansul. Şi ai păşit prin anotimpul meu topind primul strat de gheaţă... Bănuiesc că e ceva fascinant în legătură cu tine căci dimineaţa asta creionată în orele la care somnul mă părăseşte, s-a născut atunci, şi-o credeam răpusă.

vineri, 23 noiembrie 2012

Nocturne


Nu simt nevoia să spun nimănui. Şi totuşi ai zice "De ce scrii asta?".
Sunt numai eu, sticla de vin, o manechiură proaspătă şi ceva aer tare ce se strecoară prin crapătura geamului. Azi dimineaţă răspândeam iubire prin toţi porii, şi-acum... cumpăr aruncătoare de flăcări la reducere :))) .
Ei bine... nu prea m-ajunge nimic. Nepăsarea poate fi relaxantă dar nu sunt obişnuită cu ea. Şi chiar având în vedere şi asta, tot aş pluti în derivă decât să mă prind în strânsoare.
Cred că raţiunea se mişcă mai bine pe timp rece.

miercuri, 7 noiembrie 2012

So kiss me now and catch your death...



Nevoia mea de a nu rupe frânturi din tine. Ce rară dorinţă...
Pot şi vreau să fiu o furtună ce năpusteşte în ascunzişul cald al caselor celor care îndrăznesc să se prindă în vârtej. Îmi permit să aterizez pe-acoperişuri noi şi vechi purtându-mi greutatea cu sine. Fie că pic, fie că grinzile ţin, croindu-mi cale spre declin...

Oh şi am nevoie de cădere pe cât de tare îmi doresc urcuşul.

Nu ştiu de ce, dar simt că am datoria să-ţi vreau tot. Căci fiedelitatea, fie ea ştirbă, loialitatea-i cea care ţipă din adânc cerând tot mai mult...

marți, 6 noiembrie 2012

Spirit of life

Fără doar şi poate suntem acea categorie care nu îmbătrâneşte atât de brusc şi dureros precum alţii. Pentru că vieţile noastre sunt oarecum mai simple, nu gravitează atât de puternic în jurul a ceea ce lumea încearcă să facă un cap de listă. N-o să conducem prea curand maşni luxoase ori poate niciodată. Nu vom avea copii cărora să le ducem grija. Şi pe când alţii mai vrednici îşi îmbracă ţinutele rafinate să meargă la birou, noi ne învârtim prin paturi cu aroma de tutun impregnată adânc în piele. Blestemând nopţile ori dimineţile, căutând să dăm zilei un sens. Şi pe măsură ce împărţim aceeaşi cafea visăm la depărtări pe care le-am vrea apropiate. Probabil nu vom ieşi în evidenţă cu nimic sau lumea ne va pica vreodată la picioare. Ne place să credem că vom avea o viaţă frumoasă.

Sunt opusul a multor lucruri pe care le credeam că voi fi odată. Cumva mă bucur de toate părţile mele "bune". Dar mai am nevoie de un strop. Sunt încă liberă când privesc la oamenii ăştia îngropaţi în responsabilităţi. Ştiu atât de bine că nici nu trebuie s-o fac. Că nu e nevoie decât de o minte care să gândească la rece pentru ca sufletului să-i fie mereu cald. Şi voi avea asta, cu oricare preţ va fi nevoie.

Trăieşte cum vrei!


marți, 30 octombrie 2012

Noiembrie




Nu e chin mai mare decât acela de a număra orele nopţii. Să treacă şi să treacă...
Mi-e atât de bine încât caut să-mi fie rău. Şi toate aromele îmbată. Le vreau cum se cuvine. Poate oare gustul ăsta să rămână nepedepsit?

marți, 23 octombrie 2012

... se frânge

Pielea ta... un saturn, veşmânt al haosului închegat.
Îmi amintesc perfect aroma primilor stropi de sânge care năvăleau rupând misterul. Prima noapte, întâiul întuneric şi pustiul de dinaintea sa.
Întotdeauna am simţit nevoia de a-mi depăşi condiţia umană atât de vulnerabilă, existenţa asta becisnică. Şi mi-am sedat simţurile în neştire, sperând ca undeva să mă întâlnesc cu adevărata-mi menire.

Cineva spunea odată că o persoană ostilă trăieşte într-o lume ostilă. Că toţi cei pe care-i întâlneşti sunt ca o oglindă pentru tine.
Sunt un haos ce a prins formă. Cu toţii suntem. Din suferinţă au răsărit cele mai puternice suflete, cele mai mari caractere sunt brăzdate de cicatrice... şi nebunie dacă îmi permiteţi să completez. Astfel că iată-le pe ale mele...
 

miercuri, 17 octombrie 2012

Start!

Vinul se termină îmblânzind astă seară mai mult ca de regulă, obiceiurile mâhnite ale unei minţi aspre. Se arată aşa pentru că, la fel ca toţi oamenii care au ceva de regretat, nici ea nu poate să schimbe prezentul. E mulţumire şi totuşi niciodată pe de-a întregul. Şi îşi permite să viseze, mai real ca vreo altă dată. Cu noaptea ploioasă, neobişnuit de caldă pentru un ultim octombrie, cu întunericul ce-i întregeşte fiecare părticică de nebunie. Şi liniştea întreruptă doar de vocea gândurilor sale şi singurătatea patului care e nerăscolit.

EU sunt aici. În negarea cea mai cruntă a culpei mele, îmbrăţişez cu aprigă dorinţă ceea ce n-am să pot niciodată măcar să spun...




duminică, 30 septembrie 2012

Unu, doi, trei, şi!


Despre cei pe care-i credem slabi ori lipsiţi de tăria necesară spre a refuza să cadă în faţa unei tentaţii, e cazul să ne reorganizăm opriniile. Viciul educă, deşi în rare cazuri. Fă-o! Uită de principiile alea idealiste pentru un moment şi gândeşte o clipă la asta: noi suntem cei încătuşaţi de propriile fantasme, adunând mânie şi frustrare. Izolându-ne. Ascunzându-ne veşnic în spatele aşa zisei bune conduite... Deci cine e mai nevoiaş?

miercuri, 19 septembrie 2012

Dimineţi

Sincer nu ştiu de ce m-a lovit nostalgia asta după zilele de vară. Dar nu mă pot abţine să nu-mi las emoţiile să alerge libere spre gândul zilelor de Mai.
Şi când deschid simţurile şi plonjez în realitate, mă aşteaptă o zi pe care-o voi petrece suspendată în apartamentul acesta de la etajul opt, deşi soarele râde cu putere născând o explozie de lumină care îmbracă strada cu un soi de speranţă. Că poate zilele de toamnă, cele pe care le adoram cândva, vor fi mai blânde. Iar trecerea va fi mai puţin bruscă. Vreau să marchez restul acestui anotimp cu acţiuni bune, deşi dacă altădată simţeam cum prind forţe, acum mi se pare că ele se istovesc. Doza mea de optimism s-a golit dramatic de 8 zile încoace şi zău că aş avea nevoie de o injecţie cu soluţii.
Timpul devine scurt, să-i potrivsc clipele, să nu stric ce-am dobândit şi să mă bucur de ceea ce mă ajută acum să respir. Pentru că dincolo de azi planează mirosul de zăpadă încă neaşternută. Şi cine ştie ce va aduce cu el? Dar până ca aroma lui să ne împresoare pe toţi, mai avem de aşteptat. Tot aşteptarea e şi singura voce care se-aude atunci când visez la ploile lui iunie. Mai e mult.

luni, 17 septembrie 2012

Prima



Ne-am întors. Neiertaţi şi temători. Corupţi de aroma verii la care putem doar să mai visăm printre amintiri. Eu zic că e aproape pierdută. Îmi ascund privirea să nu văd pomii desfrunziţi. În mintea mea au deja trunchiurile brumate.
Accelerând cu viteză uimitoare mai departe în sânul toamnei. Cu umerii apăsaţi de poveri mai noi şi mai vechi. Cu gândurile chinuite.
Şi e doar începutul.

marți, 24 iulie 2012

Ţie



Un ghem de spini mi se naşte în piept. Trag adânc un fum. Nu mi-e teamă să te-aud. Nu mi-e teamă să te respir. Stropi cad din cer, nesfârşite cuvinte răsună într-un ecou mocnit. Nu ştiu decât să te sortez într-o cutie pe care anim de clipe deşarte, aşteptând să mă scoţi din visare.
În dans ne prindem, pe acorduri delirând. Pentru că nu e decât o stare... şi va să treacă. Iar nopţile vor veni pline de strigăte izvorâte din agonie. Şi te rog să le faci loc ca să nu uit. Să nu uit că în haosul minţii mele, mă aşteaptă un calm deznodământ. Momentul în care mă dau ţie...

miercuri, 11 iulie 2012

Patru

Aş vrea să ştii că scriu despre tine. Deşi noi suntem străinii ce fugăresc zorii, ignorându-se cu ochii în pahar...

sâmbătă, 30 iunie 2012

Văpăi

Reuşesc să-mi deznod legăturile doar prin prisma gândului că dincolo de uşa care ascunde sufletele astea însetate de alcool şi idei perverse, e locul în care te dezbrac de ochii străini pentru a te aduce să trăieşti în realilatea-mi.
O curte largă în umbra clădirilor vechi ce-i stau de jur împrejur, apare de cealaltă parte a porţii de fier. O poartă atât de înaltă căci n-am putea-o dărâma decât cu-o cheie.

Acolo stau visele îmbătate în absinth. Cu ochii verzi ce păzesc scările şi tencuiala rece de care îmi sprijin trupul.
Nopţile astea se răsfrâng asupra mea cu forţa nevăzută a unei văduve furioase şi cern peste clipele mele îmbrăţişări de nenoroc. Dar te vor aduce cărările pe urmele încă nenăscute...

joi, 28 iunie 2012

Din dragoste

Când eram adolescentă, dincolo de multe alte lucruri prin care mă deosebeam de restul mulţimii fericite, era o chestie aparte care mi-a zvârcolit existenţa dinainte să ştiu cât e de importantă. Şi am să vă povestesc îndată. Zâmbesc aşa, oarecum strâmb căci în ciuda timpului care a trecut, mă regăsesc la fel de convinsă că eu am mai mult raţionament :)). Iar problema nu şi-a pierdut deloc actualitatea, mai ales când capătă conotaţii din ce în ce mai serioase odată cu vârsta. Da, are dreptate Nice când spune că îmi exprim opiniile ferm.


După ce mi-am făcut buletin, gaşca de la bloc (vreo 8 la număr), s-a găsit să-şi înceapă primele idile pe timp de vară. Cum eram cea mai urâţică făptură, cu idei mai grave decât în ziua de azi, oarece timidă dar critică cât e Dunărea de lungă şi fără nici un chef de conversaţie cu şleahta de needucaţi, mi-am ridicat fruntea lată acoperită de breton (din ăla mult, de mi-l tundea mama, de departe cea mai mare bătaie de joc a celor 14 ani ai mei :))) ), şi am zis că fie ce-o fi eu n-am să am de-a face nici cu dracu până n-o să apară vreun mândru mai citit. Drept e că atunci când a apărut, ăia de erau mai proşti ca un cartof, au început să se simtă cocoşi. În fine, una peste alta, fetele au început să-şi găsească câte un imbecil cu care şi-au petrecut câteva luni, asa cum fac copii la vârsta aceea.

Mi-aduc aminte că prietena mea cea mai bună a făcut la fel. Am simţit pentru prima oară că îmi este luat ceva. Nici nu pot să-mi închipui cât de chinuitor poate fi sentimentul de gelozie dacă pentru mine a însemnat atât de mult experienţa aia. Iar acest lucru a fost numai un strop din posesivitatea de care aveam să iau cunoştinţă mai târziu.Laolaltă cu egoismul şi incapacitatea de a împărţi cu ceilalţi. Puteţi sta fără grijă, le-am rezolvat într-un final pe toate, dar ei n-au învăţat mai nimic din spusele mele.
Sunt şi autodidactă, o daaa :)).
De pildă de aici am învăţat eu că o relaţie nu te bate în cuie, căci dacă o face poţi să-ţi iei adio şi oricât mi-ai turna trăncăneala aia ieftină despre iubire veşnică, am să te privesc cu respectul pe care i-l acord unei cârpe de şters praful. Mă bucur că eşti moale şi ştergi bine pe jos, dar eu te pun în coşul cu rufe murdare atunci când meg cu prietenii la bere. Şi cu toate astea unora pare să le fie încă imposibil de înţeles că în viaţă cu cât te rezumi la o singură pereche de pantofi, cu atât o să-ţi fie mai greu să păşeşti mulţumit. Aşadar, rămasă pe lângă gard, am început să-mi dau seama că nu mă pot complace aşa cum o făceau ceilalţi. Că lupt cu hormonii unei adunături pe care-o pârjoleşte dorinţa între picioare şi e inutil să visez că oamenii vor înţelege vreodată mai mult decât sunt capabili. Totuşi, indiferent de deciziile grupului, aveam să ies mereu din rândurile lor ca să spun ce cred. Activitatea care nu mi-a smuls prea multe simpatii, dar sunt persoană practică şi pe undeva am început să am dureri în cot. Mi-a prins bine.

N-am priceput mai târziu de ce unele femei, în căutarea masculului potrivit, se împiedică de reguli şi cutume nescrise ale relaţiei din societatea actuală, descendentă de sânge albastru din lumea evului mediu, când era normal să gravitezi doar în jurul lu măta şi tactu şi a eventualului specimen cu care începeai să torni o duzină de plozi. Continuând să perpetueze o lume în care cel mai important lucru e să ai cui să-ţi deschizi picioarele. Şi cam asta a coincis cu momentul în care mi-am zis că niciodată Silvia nu va fi femeia cuiva :)). Şi am reuşit până acum câţiva ani. În momentul de faţă am o relaţie pe care o percep în mod cu totul diferit faţă de cum o vedeam înainte.

Înţeleg că nimeni nu aparţine nimănui, că suntem animale, că viaţa nu se încheie odată cu căsătoria, că dragostea e ca lipiciul, pe ploaie şi soare, la un moment dat tot se deteriozează. Că nu vom fii cu toţii la fel de tineri peste 20 de ani, că minţile majorităţii vor face riduri înainte să împlinească frumoasa vârstă de 30 de ani şi că poţi foarte bine să trăieşti cu cât mai puţine responsabilităţi! Că fericirea e puţină şi nu trebuie confundată cu "normalitatea". Aşa că vă doresc să gândiţi pe jumătatea cât o fac eu. :)))

marți, 26 iunie 2012

Lover



Sunt donator de vicii

Şi luceşte din nou târându-mă spre foaie cum aduc notele compozitorul mai aproape de portativ. În doze scurte scriu despre "dragoste" căci neputinţa mea inundă scenele în care romanul nu izbuteşte să se-arate, iar drumurile pe paginile sale rămân fidele robotului căruia îmi cedez sufletul cu sârguinţă. M-aş lăsa ţie dacă n-ar fi între noi mulţimea. Aş putea... continuând cu glas înnecat tăcerea.
Şi dulci par ororile nopţii, departe de cameră, cufundată în braţele tale.
Şi ne va îmbăta iar şi iar aroma de absinth.
Iar de mâine cu paşi lacomi am să străbat lumea de sub ceruri, căci mi-au spus că eşti uneori şi vânt şi ploaie...

luni, 25 iunie 2012

Refren

Uneori e ca şi cum ai fi aici, pândindu-mă din umbra mută. Ascultându-mi bătăile inimii, ţintind spre mintea mea atât de des încercată de amintirea gustului buzelor tale. Şi dacă e să fie adevărat, te rog rosteşte, ca glasul tău să mă învăluie în negura ce alungă zorii...


Frumoasă visare se naşte şi se năruie pe seama dorinţelor mele, ascunzându-şi capul prin şuviţele tale cu care bântui aşternutul la sfârşitul nopţilor mult prea calde. Şi privesc îndelungat tavanul, aşteptând să mă trezească primele raze de lumină, venite de acolo de unde soarele s-a întors cu faţa către lume. Şi vine să mă arunce în braţele unei zile noi cu toate gândurile spre mult aşteptata clipă de fericire care întârzie să mai apară.
Am nevoie doar de-un strop din tine ca să pictez în culori ameţitoare orele unei simple zile. Şi mă găsesc zâmbind căci dincolo de naivitatea pe care mi-o permit, e totuşi o întindere de intuiţie.
Pe masă am cu mine mereu o carte, cu pagini ce mă înfioară, cafeaua şi un fruct oprit. I-aş străpunge învelişul dar noi suntem marcaţi de nenorocirea unor sorţi care nu ne-au adus împreună decât pentru câteva minute. Şi devenim pe zi ce trece mai străini.
Somn bun.

vineri, 15 iunie 2012

Alb

Astea două lumi atât de diferite, a căror singură regăsire se petrece în frângeri violente de trupuri, cu farmecele lor şi rugile de pe urmă,ne-au adus împreună. Şi jocul a început uşor. Se pare că aroma fricii e mai puternică decât orice esenţă.


Uneori când timpul mă uită în celulă, îmi storc urechile cu palmele încercând să-ţi înlătur vocea. Iar sunetele trec prin mine ca nişte şoapte ce ard, revoltându-mi măruntaiele. Şi tot ce vreau e să fie aievea dacă noaptea cade şi umbrele pot zbura neîngrădite. Îmi ascund privirea de lumina puternică ce răzbate din amintiri pentru că întunericul mi-e de azi călăuză. Şi poate că mai ştii cum bate creierul unui om atunci când îi năpădeşti simţurile...

marți, 12 iunie 2012

duminică, 10 iunie 2012

Ore



Pe când oraşul pare să doarmă, pe dedesubt sufletele noaste de felină se strecoară flămânde departe de case. În salturi abia atingând caldarâmul inundat, jucându-ne de-a ploaia. Suntem peste tot, în visele lor şi-n clipele din pahare. Îmi pun rochia roşie mulată şi las părul să-mi cadă în bucle lejere.
Îmi amintesc prima noastră strângere. Atât de violentă asupra eului meu dezamăgit de rutina din cotidian. Cred că te-am aşteptat dinainte să fi ştiut că exişti.
E ca şi cum m-aş înfrupta dintr-o clipă minunată fără ameninţarea că se va termina vreodată.
Vântul adie uşor pe măsură ce norii se lasă învinşi. Buze roşii, tocuri înalte. Paşii mei hotărâţi. Câteva maşini mai rătăcesc pe stradă, taxiurile aşteaptă în coloană la capătul bulevardului. Cerul s-a îmbrăcat în straie purpurii. Iar tu eşti acolo şi braţele tale mă cuprind. Ca într-acea noapte. Doar că acum dansăm pe-acelaşi ritm, cu mişcări rapide şi fatale. Am puteam fi singuri de pe lume. Simt gustul buzelor tale. Dulce, cam cât o eternitate... Începe noaptea.

3


O viaţă plină de petreceri.

Mda... zău c-aş putea depune efortul. A fost un weekend plăcut.


vineri, 8 iunie 2012

Liber la vis!


Am un prieten bun cu care se întâmplă să şi locuiesc şi cu care îmi las adesea mintea să zboare printre vise comune. Şi de-aici mi-a venit ideea să vă întreb următoarea chestiune. Dacă aţi poseda o cantitate suficientă de bani încât să puteţi locui oriunde, cum ar arăta casa voastră dragă? Cum s-ar deschide calea către micul colţ de paradis pe care-l veneraţi ori de câte ori dimineaţa cuprinde ferestrele?
Nu cunosc locul în care este făcută fotografia de mai jos, dar cu siguranţă aşa arată unul dintre cele în care mi-aş dori să trăiesc verile călduroase. Să fugim din oraş!


joi, 7 iunie 2012

Iunie


A venit vara, îmi curg cuvintele printre gânduri. Ştii... acum zilele se întind cât mai mult muşcând din nopţi, nopţi care la rândul lor se vor mai calde şi printre copaci adie aromă de iunie proaspăt.
Paşii noştri se plimbă întortocheaţi peste dalele de piatră, peste asfaltul crăpat pe ici colo, mânaţi de poftă. Entuziasmul ne călăuzeşte clipele, uneori tremurând de emoţie.
Când privesc cerul ce se deschide întunecat deasupra mea, îmi simt trupul mai relaxat ca niciodată. Există ore în noapte când spiritul e liber să trăiască nestingherit de fantasmele realităţii şi mai sunt acele ore când se poate să-ţi curgă durere pe sub piele. Dar acelea au trecut şi le fac loc doar celor bune, cu speranţa că într-o zi se vor rezolva cumva toate problemele.
Ţie îţi mulţumesc că visezi alături de mine, îmi eşti prieten bun. Uneori mai e nevoie de companie.

Ştiu bine că lucrurile bune nu vin întotdeauna celor care aşteaptă, dar vin mai mult ca sigur celor care câtăresc de două ori înainte să aleagă. Dar m-am aventurat puţin când nu mai speram să fie, şi totuşi a fost. Iar gustul... câtă măreţie.
Am sărit de multe ori peste cuvinte, din motive diferite. Am înţeles că în existenţa asta a mea, una dintre cele mai importante lecţii e detaşarea.
N-am ştiut niciodată să mă detaşez de probleme, de oameni, de sentimente. Mereu m-am găsit într-un vârtej chinuitor pe care l-am alimentat cu sau fără ştire. Înclin să cred că am ştiut mereu ce fac, chiar şi-atunci când am luat decizii ce mi-au îngreunat siuaţia. Eu întotdeauna sunt conştientă de fiecare dintre efectele alegerilor mele, conştiinţa mea e trează în faţa regulilor şi a cutumelor. Dar moralitatea-mi a devenit îndoielnică. Nu ştiu cum să spun, dar pare dulce starea asta. Nu simt că mă înclin în faţa lor mai mult decât e nevoie. Dacă aş putea să-mi trăiesc viaţa renegându-le complet, aş face-o. N-am purtat niciodată rochii la timpul potrivit, n-am sărutat când alţii se luptau cu aşternuturile şi n-am căutat când mulţi deja găsiseră.
Poate... poate cu toţii suntem mai mulţumiţi de sine decât credem. Sau amorul propriu urzeşte taine în adâncuri,  provocându-ne. Dar eu îmi ştiu lipsurile.
Parada a început de mult timp. Voi lua startul când voi trece linia de sosire.

Citeam acum câteva zile o mică scriere în care m-am regăsit prin prisma lipsei de arme ca factor definitoriu, dar şi prin altele. M-a făcut să zâmbesc. Nu ne vom bucura mulţi de ea, dar celor care se vor înscrie pe scurta listă, le doresc victorie plăcută.

Probabil că nu voi purta pe cap un abajur, nu voi dansa step şi nici nu voi atrage atenţia asupra mea în nici un fel. Eu voi fi spectatorul care priveşte totul admirativ din fundal. S-ar putea nici să nu mă observi la început în timp ce urmăresc tăcut şi calm toate personalităţile ostentative, agresive, fermecătoare, îndrăzneţe şi sclipitoare din jurul meu. Toţi cei din grup vor părea să fie mult mai bine echipaţi decît mine pentru cursă. Orice cursă. Mulţi dintre ei merg la cacealma, unora le e frică, dar toţi sunt bine lustruiţi şi puşi la punct, iar eu... eu nu par a avea nici o şansă în faţa lor. Şi totuşi, voi învinge. 

luni, 30 aprilie 2012

Cocktail



Nu, nu e aroma de fragi desprinsă de pe buzele paharului rece şi cuibărită pe ale mele, scăldându-mi mai apoi papilele gustative atât de mult încercate de temperaturile deja foarte ridicate. Ci e un amestec de sentimente şi gânduri, de la cele puternic animate de dorinţa de plecare până la cele care mă ţintuiesc aici şi lasă visele să mi-o ia la fugă de unele singure. Întregiţi voi rândurile celor care se vor aşeza la lungile cozi aşteptând să-şi procure bilete, Amplasaţi voi corturile pe cine ştie unde şi bucuraţi-vă de zilele frumoase de vară încă neoficial sosită. Şi unii chiar vor merita orele toate ce vor veni.
Cât despre mine, eu am să urc munţii, voi bate câmpii şi-mi voi afunda tălpile-n nisip, de la distanţă.
Un 1 mai plăcut!

duminică, 22 aprilie 2012

Sezon ploios

Când mă gândesc la lumina sclipitoare a amiezilor necruţător de calde... prefer să fie aşa. Dimineţi, seri, nopţi pline de apă. Trotuare lucioase, străzi semi-inundate, aburi ridicându-se dincolo de oraş, învăluind pădurea. Şi vreau să fiu tot mai sus pentru că de la etajul opt crestele munţilor apar în depărtare suficient cât să le zăresc doar pe unele dintre ele. Iar eu le vreau pe toate.

 Mă cufund în lectură, uneori găsesc câte o carte de care nu mă desprind decât atunci când se termină. Aş vrea să spun că e la fel ca şi un fel de mâncare, dar gustul îţi stăruie în minte zile bune, kilogramele nu se depun şi masa nu se mai repetă. Ceea ce mă face să cred că e o terapie mai bună. Apoi încep căutările, mai mult, mai frumos, mai trist, mai aproape de mine.
 Privesc pe fereastră des. Nu-mi mai place să cobor când ştiu că acolo jos nu mă aşteaptă decât un teren îngrădit. Nu pot vedea dincolo de clădiri. Sunt închisă în cutiuţa citadină. Dar aştept.

 Îmi place unde locuiesc. Până să răsară primele zile ale lui aprilie nu mă gândeam că zona se va înfrumuseţa în vreun fel. De fapt, nu e cine ştie ce, dar pomii au înverzit, uneori cântă şi păsările. Mă întreb oare de ce rămân aici când pot să zboare atât de departe de toată agitaţia?

 Refuz invitaţia în oraş, colegul meu zice că s-a plictisit de vremea asta capricioasă. Toată lumea se plânge. Sunt singura care găseşte un soi de alinare în izolarea impusă de zilele ploioase?

 Uneori când merg la cumpărături, stropi reci de ploaie îmi lovesc faţa, vântul bate înteţind atingerea. Mi-am zis că totul diferă de-acolo de la geam. Unele lucruri rămân mai frumoase doar observate. Nu-i posibil să ne implicăm întotdeauna... nu-i aşa? Şi totuşi nu e nici un rost.

miercuri, 21 martie 2012

Last Night



E puţină linişte pe-acolo pe undeva. Mă aşteaptă resemnată.
Clipele se opresc să mă privească în tăcere. Căci am încercat atât de mult...

sâmbătă, 17 martie 2012

Cu întârziere

Mă gândeam că până la 25 de ani ar fi trebuit să fac o mulţime de lucruri. Dincolo de cele care ţin de o mai bună organizare la nivel profesional, dacă nu chiar orientare.
În fine, lăsând studiile la o parte, la care m-am descurcat frumos şi care-mi sunt perfect inutile pentru moment, mă refer la toate acele lucruri pe care acum îmi doresc să le fi descoperit şi să le fi trăit într-o vreme trecută.



Drumeţiile. Întotdeauna activităţile care necesită efort fizic s-au dovedit a fi o provocare atât pentru fizicul cât şi pentru psihicul meu. Dar am descoperit că stă frumuseţe dincolo de nervi şi plămâni care ameninţă să capituleze, glezne care dor şi picioare care vor să se lase păgubaşe. Şi atât de puţin am văzut din tot ce are de oferit ţara asta... La restul îndrăznesc să visez şi cam atât. Mi se pare totuşi corect să cred că Elveţia şi Norvegia mă aşteaptă undeva în viitor, poate chiar şi trecută de vârsta tinereţii, voi savura călătoria. Cu toate că ar fi extraordinar să se întâmple cândva mai curând cât încă mă pot lamenta şi da înainte simultan.

Regret că m-am născut într-un oraş mic şi plictisitor într-o familie mai mult decât modestă care n-a ştiut decât să mă înveţe să urmez o cale dreaptă, seacă, menită să mă transforme într-un om bun dar oarecum mic. Îmi iubesc părinţii, a nu se înţelege greşit, dar îmi doresc să fi avut parte de un alt soi de educaţie, alte oportunităţi. Din păcate jumătate se rezolvă cu bani, restul ţine de ambianţă.
Probabil asta e povestea multora.
Şi în cazul meu nu mai pot spera decât că voi face lucrurile pe cont propriu. Nu-mi doresc copii deşi în mod ciudat cred că aş fi un bun părinte. Nici nu-i înţeleg pe cei care aduc pe lume suflete doar că aşa e de când lumea. Fără perspective, fără şanse. Sunt omul ăla care ştie că avem atât de puţin timp.

Iar lista e lungă. Nu pot recupera timpul pierdut, dar îi pot conştientiza valoarea celui prezent.

duminică, 11 martie 2012

Ecou

Pentru o fracţiune de secundă chiar pot. Îmi imaginez cum aş pleca. Departe de aici spre a mă ascunde în tăcere acolo unde nimeni nu mă cunoaşte.
Pentru că uneori nimic nu mai pare îndeajuns iar singurătatea devine liniştitoare. Iar pentru asta e nevoie să părăseşti tot ce-ai îndrăgit vreodată.
E poate singura clipă sinceră din mine. Sau poate instinctele vor să răzbată dincolo de învelişul protector, alungându-mă. Căci câteodată e nevoie să fugi cu viteză nebănuită ca să poţi lua o gură de aer. Şi indiferent cum s-ar schimba ziua de mâine, toate le simt în zadar.
Dar acum... în dimineaţa asta de martie pare simplu. E doar un mare pas. Până la dezamăgire, până la regrete, până la a transforma prezentul în amintire.

luni, 5 martie 2012

Rece

Mai multă lumină pătrunde prin fereastră. Zilele cresc.

Dincolo de balcon, undeva în depărtare se zăresc lumini de-o parte şi de alta a străzii. Las geamul deschis şi mă aplec să privesc mai bine. Vântul bate cam tare vâjâind în urechi. Oraşul se scaldă în zgomotele unei sirene de ambulanţă, câţiva băieţi chinuie un skateboard pe trotuarul din faţa blocului şi în zare cât cuprinzi cu privirea, cerul s-a întunecat în nuanţe indiggo.
Acolo în depărtarea pustie, în sensul opus celui în care ne reunim în diferite seri, noaptea va cădea mai târziu. Arată sinistru. Mai străin decât orice alt lucru pe care l-am văzut pe pământ. Îmi aminteşte de primele vizite pe care le-am făcut aici, de cum soarele apunea peste munţii de la Dunăre, despre vocea acestui oraş de care-mi era oarecum teamă. N-aveam decât un lucru pentru care mă aflam aici, singurul pentru care refuzam să gândesc că poate într-o zi solitudinea va deveni apăsătoare.

Dintr-odată simt o nevoie cumplită să mă înconjor de oameni dragi. Chiar şi fără ştirea lor, să-i am aproape. Poate simt nevoia chiar de mai mult, nu zăbovesc asupa acestui sentiment. Apartamentul e gol, doar eu îl mai umplu cu singurătatea mea, abolind luptele înainte de a începe. Pentru că e doar un impuls, la fel ca multe altele e sortit să dispară. O să fie bine.

marți, 28 februarie 2012

Numărătoare

Strigă-mi să mă opresc. Şi dacă nu o fac iar ritmul devine alert, speră că va fi pentru altceva... Căci toate sunt greşite şi gustul lor pluteşte-n clipe dulci, urme de viclenie.

luni, 20 februarie 2012

Me vs Me

Nu-mi place. De ce te repezi să-mi strici zilele frângând peste existenţa asta cât de cât calmă, nişte momente de tensiune? Pentru că relaxarea se şterge odată cu nămeţii de pe marginea străzii şi săptămâna trage să mă scoată în luminişul zilelor mai frumoase. N-am zis eu că vreau să se termine iarna? Poftim. Lucrare împotriva-mi.

Dar zic c-au fost nişte ceasuri mai urâte, vor trece, mi le pot explica.
Înfunţi durerea fizică, te slăbeşti de puteri. Apoi dispoziţia celor din jur se schimbă peste noapte. Odată cu ea planezi în confuzie. De ce se întâmplă aşa? Întrebările te-ar răpune. Continui să visezi la clipe mai bune.
Ai eşuat în ceva ce ai nevoie să se schimbe, una peste alta te confrunţi cu o amintire veche care s-a trezit dimineţile astea să te sâcâie. Nu e voie, nici nu sunt motive să rătăceşti pe-acolo. Rapid eşti convins că undeva la capătul firului, celălalt simte că te împovărează. Puterea aia pe care o cunoşti, cea de care ai făcut uz, se întoarce. De data asta vă aflaţi de părţi diferite. Îi zâmbeşti şi îmbrăţişezi blestemul în lacrimi scurte, ignori amintirea.
Gândurile îţi zboară apoi spre suvenirul mai nou. Ce gust... Ianuarie s-a dus. Odată cu el timpul îngroapă mult râvnitul sărut al nopţii. Şi deşi îl mai găseşti prin locuri ştiute de o lume întreagă, pare că s-a pierdut la loc în mulţime. Să fie in nou străin, să existe pentru a nu-ţi aparţine.
Priveşti ora şi mergi mai depare. Căci mâine va fi altfel. Da, va fi...

vineri, 10 februarie 2012

Calendar

Niciodată nu mi-a plăcut februarie. Întotdeauna mi s-a părut a fi nesemnificativă, acea surată nehotărâtă care se vede mereu nevoită să-și verse frustrarea peste restul. Din pricina faptului că zilele i-au fost scurtate și trecătorii sunt indiferenți la suferința-i crâncenă.

Până la urmă cui îi mai pasă de ea când așteptăm cu toții primăvara, sătui de o iarnă care-și face datoria doar cu cele două luni demne de numele său?

Decembrie cu suita de sărbători, primele ninsori, aroma aceea de iarnă mult-așteptată, care chiar și fără fulgi de nea, e cruțată de gânduri rele și ocară. Milioane de oameni o celebrează an de an.
Decembrie e regina lunilor din calendar, iar în privința asta nu există loc de altă opinie.

Vine apoi prima lună a anului, da, căci anul începe și se termină iarna, dar iarna nu este regina anotimpurilor din calendar. Ea rămâne acea rudă îndepărtată care dorește să nu facă schimb de idei la întrunirile de familie, n-o interesează laudele celorlalte. Când e bună, când e ea. Acest ianuarie de care aminteam, este cea de-a doua lună a iernii, gerarul, cum e adesea numit în vocea populară. Cu el începe anul nou, cu el vin speranțele (care se vor topi până ca vara să ne ajungă), veselia, dar și tristețile.
Dar februarie, a învățat un șiretlic. Pentru că de multe dăți a trecut neobservat, şi pentru că oamenii se plictisesc de el, există ani când se revoltă. Aruncă ninsori aspre și viscol, stricând programul primăverii. Uneori se transformă el însuși într-o lună de primăvară, când nu poate lupta cu felul în care i s-au orânduit clipele.

Mai sunt puține zile până la prima zi de martie. Credeți că anul ăsta scăpăm de februarie atât de repede? Am impresia că strigătele plângăcioase ne vor răsuna ceva timp în urechi și în termometre.

Așa că, la revedere de pe-acum februarie. Nu-i va fi nimănui dor de tine.

luni, 6 februarie 2012

The monday

Azi citeam un articol şi am observat că suntem în data de şase. Ei bine, doi ani au trecut de la prima postare. Pentru că data coincide cu 1881 de ani de la atestarea Roşiei Montane, ziua asta o dedic celor care luptă pentru ea.

O săptămână bună vă doresc tuturor!

miercuri, 1 februarie 2012

Sing Your Song For Me



Mă încântă zilele de iarnă cu soare. Totuşi ar trebui să precizez că în Timişoara e un fel de primăvară neobişnuit de rece. Zăpadă e un cuvând despre care mai mult am citit în ziare.
Deja februarie, ghioceii sunt înfloriţi încă de săptămâna trecută şi cred ca dacă iarna asta n-a binevoit să treacă şi prin vest, îmi doresc să se sfârşească. Cu cât mai repede cu atât mai bine.

Anul ăsta a început totul atât de bine... Au fost zile în care nu-mi puteam şterge rânjetul de pe faţă. Uitasem cum e... uitasem că se poate.
Ai zice că neliniştea s-a spulberat, eu cred că doar hibernează. Oricum ar fi, calea rămâne deschisă şi mergem tot înainte, indiferent ce vine.

luni, 30 ianuarie 2012

Absinth




Pagina se deschide precum braţele unui monstru, mă închide în strânsoare. Mai întâi amară, apoi cu falsă speranţă. Mă îmbie s-o urmez în taină. Şi poate viclenia sa mă va salva de gura care stă să muşte.


Şi mă trezesc din realitate. Mă cufund în visare, aflu că mi-a pătruns în toate cotloanele minţii. Uneori îmbrăcat în tăcere, dar de cele mai multe dăţi rostind acea chemare. Şi dintr-odată sunt a cuvintelor sale. A mâinilor pe care dincolo nu le mai pot atinge. Şi nu-i nici o scăpare şi nici nu vreau să fie.
Muzica înfloreşte în auz iar noaptea cade îngăduitoare. E o simplă seară de ianuarie. Am rămas acolo, în orele sale, scriidu-le la nesfârşit. În ceaţa de absinth, laolată cu ochii străvezii.

De câte ori câştigă visul de atâtea ori piere. Gustul acelui afrodisiac al sinelui îmi stăruie pe buze. Tot amintire devine şi parfumul ce mi s-a întins cândva pe piele. El încă arde ca o otravă ori de câte ori te am în preajmă.

Noapte bună.

marți, 24 ianuarie 2012

A doua

Cine e acel cineva căruia în clipe grele îi verşi otrăvurile tale peste ale sale?

Eu aş fi putut avea o mulţime de persoane cărora să le împărtăşesc nevoile mele, dar timpul, distanţa, au creat bariere greu de răpus. De altfel nici nu-mi doresc să invadez spaţiul cuiva fără rost, căci nu mai sunt ceea ce cunoşteau vechii mei prieteni. Şi pare atât de greu să mă îndrept către o explicaţie... oamenii nu se schimbă niciodată, doar suferă mutaţii. Mutaţii pe care ei le numesc din plăcere, evoluţie. Sau poate evoluţia e demnă de unele caractere. În nici un caz nu putem discuta despre asta în privinţa mea.

Şi revin. Nu cer ajutorul nimănui, pentru că n-aş avea ce să cer. Doar că azi am avut nevoie să discut despre problema asta care începe sincer să-mi roadă până şi oasele. M-am rezumat la atât, restul sunt lucruri pe care le ascund destul de bine ochilor care nu se văd decât de două-trei ori pe an.
Toate, toate lucrurile se adună.
E greu să te întorci de unde ai plecat, e foarte uşor să pleci de unde vei simţi nevoia cândva să te întorci. Şi e nevoie de efort psihic şi fizic ca să te aduci la o variantă mai bună.
Din păcate, e de prisos.

joi, 19 ianuarie 2012

Lost Along The Way



Cum să încep ca să-mi fie înţelese rândurile?
N-am idee cum ar trebui să fie acest început. Şi dacă-l fac, am să-l găsesc probabil şters. Pentru că e întotdeauna la fel, nu reşesc să mai răzbat dincolo de el.
Sunt mereu alte şi alte cuvinte. Când scriu începuturile mele uit de continuare. Şi de fiecare dată totul se schimbă. Pornesc pe un drum şi mă trezesc căutând altul.

Pentru că e ca şi cum mi-am înstrăinat gândurile şi-acum trudesc să le adun la un loc. Să fac loc pentru toate. Pentru că nu pot, pentru că cred cu teamă, că într-adevăr nu pot.

Dar în ciuda propriei neputinţe nutresc să vorbesc. Şi sper, continui s-o fac. Unele zile îmi dăruiesc câte ceva frumos. Am nevoie să port cu mine aceste două jumătăţi care s-ar distruge oricând. Iubirea şi ura.
Şi oare va îzbândi vreuna?

Ia tot ce-ţi las



De parcă clipele fug nevrotic întocmai ca la finalul unui film. Iar timpul înşuşi nu mai are timp. Şi acea vioară plânge pentru mine dulcele său cânt...
Şi ploaia e de neoprit.

miercuri, 18 ianuarie 2012

joi, 12 ianuarie 2012

Evelyn...



Trebuie să îţi mulţumesc străine. Căci din mine izvorăsc trăiri de care îmi este teamă. Şi dulce e povara lor în nopţile lui ianuarie, iar zi de zi aştept chemarea-ţi de pe urmă. În zadar.

duminică, 8 ianuarie 2012

To Let Myself Go

Aparent viaţa mea e fidelă unui soi de probleme. Prostii. N-are importanţă asta, dar contează cealaltă. Am uitat că nu se şterg toate cu o aruncătură de artificii şi un pahar de şampanie?
Şi în rest... uite cum detest să-mi deschid inima. Am zis de atatea ori că e imposibil să mai simt... Ce viclenie în fulgii de zăpadă de la ora cinci. Şi patul la fel de rece şi morocănos m-a lăsat să fiu tristă.

fără puteri...