Sezon ploios

Când mă gândesc la lumina sclipitoare a amiezilor necruţător de calde... prefer să fie aşa. Dimineţi, seri, nopţi pline de apă. Trotuare lucioase, străzi semi-inundate, aburi ridicându-se dincolo de oraş, învăluind pădurea. Şi vreau să fiu tot mai sus pentru că de la etajul opt crestele munţilor apar în depărtare suficient cât să le zăresc doar pe unele dintre ele. Iar eu le vreau pe toate.

 Mă cufund în lectură, uneori găsesc câte o carte de care nu mă desprind decât atunci când se termină. Aş vrea să spun că e la fel ca şi un fel de mâncare, dar gustul îţi stăruie în minte zile bune, kilogramele nu se depun şi masa nu se mai repetă. Ceea ce mă face să cred că e o terapie mai bună. Apoi încep căutările, mai mult, mai frumos, mai trist, mai aproape de mine.
 Privesc pe fereastră des. Nu-mi mai place să cobor când ştiu că acolo jos nu mă aşteaptă decât un teren îngrădit. Nu pot vedea dincolo de clădiri. Sunt închisă în cutiuţa citadină. Dar aştept.

 Îmi place unde locuiesc. Până să răsară primele zile ale lui aprilie nu mă gândeam că zona se va înfrumuseţa în vreun fel. De fapt, nu e cine ştie ce, dar pomii au înverzit, uneori cântă şi păsările. Mă întreb oare de ce rămân aici când pot să zboare atât de departe de toată agitaţia?

 Refuz invitaţia în oraş, colegul meu zice că s-a plictisit de vremea asta capricioasă. Toată lumea se plânge. Sunt singura care găseşte un soi de alinare în izolarea impusă de zilele ploioase?

 Uneori când merg la cumpărături, stropi reci de ploaie îmi lovesc faţa, vântul bate înteţind atingerea. Mi-am zis că totul diferă de-acolo de la geam. Unele lucruri rămân mai frumoase doar observate. Nu-i posibil să ne implicăm întotdeauna... nu-i aşa? Şi totuşi nu e nici un rost.