Azi nu mai există nici un refugiu.
Cred că aş încerca orice să s-o fac dispărută pe asta. E o senzaţie a cărei cea mai bună cunoştinţă trebuie să fiu eu. Ca şi cum te-ai încuia pe dinăuntru, nu există nici o cale de ieşire în afara propriei tale strădanii. Dar toate ferestrele sunt ascunse în zidărie şi căile de ieşire rămân blocate. Soluţiile au amorţit în vreme ce restul palpită din ce în ce mai alert fugărindu-ţi creierii ceas de ceas. Şi vrei să fugi, la fel ca alte dăţi pentru că restul schimbărilor cer să arunci din spate greutatea copleşitoare cu care te împovărează doza de comoditate, temerile şi restul.
Apoi fuga asta nu e decât o ameţeală în care dai din colţ în colţ. Mi-aş spune să nu mă mai zbat dacă nepăsarea s-ar încumeta să mă inunde pentru moment.
Şi totuşi la capătul acelui loc în care lumina roşie îmi bate mereu peste trup, poate găsesc păcatul aşteptându-mă să-i dau urmare. E singura idee bună care se naşte în mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu