Dimineţile te trezesc din nou ca pe vremuri. Căci fiecare dintre noi
nutreşte o speranţă.
Ziua îţi ia tot într-o clipă. Te lasă gol în miezul ei sporind arşita,
gonind adierile, transformându-le în furtună. Şi-acolo e musai să stai, pentru
că nu există nici un loc să-ţi ofere adăpost.
Ea...
Nu-i poţi ţine piept aproape niciodată. E făcută să cucerească. Şi
cucereşte pas cu pas, încet, mocnind pe sub piele. Cât despre mine... ei bine,
nu-i pot râde în faţă, dar pot să stau cu ea la aceeaşi masă. Vechi prieteni,
căutând să ne reînnoim legăturile pe care le-am abandonat temporar. Un
armistiţiu destrămat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu