Pe la trei

Şi totuşi cum se ridică învinşii când se ridică?

Adică...se mai pot ridica? Fireşte, dar nu toţi, majoritatea nu sunt în stare.

Deci treci peste sine. Pui visele în cutie şi înveţi ce-i pragmatismul, îţi reprimi sentimentele care te fac vulnerabil şi dai un restart, iei nişte decizii mai mici sau mai mari şi cârcoteşti numai ca să n-o facă altcineva pe seama ta. Porcării, eşti la fel, dar înveţi cu sârguinţă cum să te calci în picioare. Ahh mă refeream la asta într-o postare, ca la un fel de salvare? M-am răzgândit! La mine minunile nu ţin nici măcar trei zile. Sau oricum, salvarea aia nu e pentru mine.
Ai renunţat la tot, ia-ţi la revedere de la ceea ce ai fi putut fi. Mii de oameni o fac în fiecare zi. Cine ştie, e posibil ca unii dintre aceşti nefericiţi să-şi găsească altundeva fericirea.

Dă-i înainte fără pic de certitudine până în momentul când vei înţelege că nu se va întâmpla nimic. În locul ăla gol, căci altfel nu-l vei vedea, zac 40 de ani de tumult, aşteptări, nopţi lungi cu ore albe, poate nişte încercări.

Am pe lângă altele şi un caracter obsesiv? :))

Săracii mei părinţi, mai bine rămâneam încurcată la maternitate. A, nu v-am spus asta aşa-i? Ei da, n-au avut norocul.

Speranţa şi moartea sunt teribil de asemănătoare. Ambele te lasă să te bucuri de viaţă şi de chinurile sale. Există însă o clipă când lipsa celei dintâi devine un lucru iminent. Şi cam la fel vei păţi şi în cazul celei de-a doua, când cu prezenţă grăbită îi va ordona timpului să nu mai aibă răbdare.

Niciodată m-am strâns în piept atât de multe. Astă seară încă un şut în dos m-a făcut să râd frenetic.

Există oameni care înţeleg că trebuie să piardă, există oameni care vor pierde oricum. În final călătoria asta puţini o câştigă.

Somn uşor, uşor, uşor...