Din urmă (2)

Aerul ăsta pătrunde prin vechi cotloane ale minţii, pulsând cu miros de mai amintiri pe care nu le vor îngropa nici cele mai harnice lopeţi. Îl nasc nopţile târzii şi uneori dimineţile trufaşe îl îmbracă în neştire. Totuşi ar trebui să le mulţumesc pentru dorinţele care-au amorţit şi-ar trebui să le înjur pentru cuvintele care au întârziat să se nască.
Zilele calde în care aşteptam prin camera săracă să se facă trei. Amiezile în care am sălăşluit cu străinii pe acelaşi coridor. Tot ce-a urmat după, în gloria mică a poveştilor pe care le-am tot spus. Din toate, un lucru e mai puternic ca orice simţire, n-am să uit niciodată...

Mai

Mă uit la tine.
Ai încă 20 de ani?
Nu, nici pe departe. Ţi-au scris cu file dintr-o carte, riduri adânci pe chipul încă nebătrân.


Miroase a vară şi nu ştiu cum să-ţi spun câte minciuni s-au transformat în clipe.

Dintr-a florilor

Sunt încă aici, ştii? Am umplut primăverile cu nopţi calde, le-am dat lor să fie. Iar nopţile reci le-am visat în primăveri depărtate ca mai înainte. Şi n-am scris, n-am s-o fac. Sunt prea multe şi prea puţine de spus.Dar mi-e dor şi cresc în mine iubirile împărtăşite şi strigătele nerostite.

Am construit un pod

m-am regăsit în privirea cuiva.
Oglindă spre trecut. Şi-am zâmbit. Eu, cea care obişnuia să sară într-un picior pe aleea umbrită. Acum îmi trag violent fularul peste nas, ţintind cu ochii în asfalt. Mai sunt pe undeva.
Şi-am vrut să scriu, de multe ori, promit.
Sunt fericită, dar mai am bătălii de câştigat, nevoi ce nu se dau bătute, amintiri ce încă mai cer să se nască. Şi va fi bine, cu tot ce nu va mai lipsi.

e al nostru...

Lemon tree

Am vrut să scriu. De câte ori n-am început aşa? Am vrut să-ţi scriu... Ei, asta-i cu totul altceva. În realitate am vrut doar să scriu. Am impresia că trăiesc într-o mare colivie din care nu mai pot să scap. Sigur că am destul spaţiu să mă avânt dar e musai să nu-mi părăsesc casa. Şi ceva-ul din mine parcă cedează zi de zi tot mai mult loc ceva-ului de aici. L-aş vrea capabil să lupte cu rutina. Liber să plece, să trăiască în felul în care-a spus şi a visat.
Aceeaşi condiţionare tăioasă atârnă de fundul cănii de cafea. Întotdeauna cad pradă zilei de mâine îngropând acest azi pe care-l fac mut cu gândul că lucrurile sunt destul de complicate. Şi nu ştiu dacă mă mint ori care graniţă am mai trasat în urma ultimului ceas.

Când am atins perna cu urechea, azi noapte am ştiut ceva. Şi cu tristeţea mică ce s-a desprins din gând gudurânu-mi-se de după gât, am încercat să mă cufund în somn împăcată. Oare am să mai zâmbesc aşa, în felul ăla în care-mi amintesc de mine? Ştiu, ştiu un singur lucru, treaba asta nu se termină niciodată cât trăieşti. Dar există căi. Şi mă amuză şi mi-e teamă de cât de puternic poate fi următorul şoc.

Dor

Mă întreb dacă-ţi mai aminteşti noaptea aia în care am stat cu toţii în cafenea. Ne-am spus că va fi al nostru. Deşi măiestria lui n-avea să ni se cuvină decât prin prisma unei priviri. Iar azi, atât de departe de momentul ăla şi-atât de departe de el, as vrea să-l mai privesc o dată cum se oglindeşte în ochii noştri obosiţi, croindu-şi loc de după pahare. Poate îl vom cumpăra vreodată.

Foggy mornings

Da, va fi o zi rece de noiembrie. Şi probabil ne vom simţi mai vii decât în repetate nopţi. Pot rânji la trecut pentru că s-au vindecat din mine toate. Calea dinainte e liberă să pulseze vie în nopţile şi zilele ce vor să vină. Cu bagajul pregătit şi trenul ce ne aşteaptă în gară. Pentru că vom veni să ne reunim cu vechi şi nou :P. Să ştiţi că trăiesc doar pentru prezent.
E-o certitudine dulce. Am să le zâmbesc tuturor celor pe care i-am iubit. Unii vor sta la aceeaşi masă cu mine, pe alţii am să-i admir în depărtare. Am să trăiesc ca niciodată până acum. Ce mult mi-a luat să-mi pavez drumul.