Aberatii

M-am pitit sub stratul moale de paturi in patul meu sarac si-am inceput sa scutur piciorul stang pe marginea sa in vreme ce-mi strangeam trupul intr-o carapace fragila.Ma cred copil ...ma joc ca unul,rad si plang ca unul.De-afara un ropot de ploaie patrunde pana in camera impartind mugurii de muzica ai naturii. Becul e stins si numai prin jaluzelele pe jumatate trase ,o lumina slaba se face poftita lasandu-ma sa disting contururi pale.Am vrut sa dorm ...asteptam somnul ,dar cand m-am intors in asternutul meu comod am tremurat toata la gandul ce mi te lasa prizonier pentru tot restul noptii ori atat cat aveam sa mai raman treaza .M-am foit cateva minute jucandu-ma cu suvitele de par ce-au crescut la loc.Sunt desigur mai mici decat restul dar le pot infasura acum dupa un deget,numarand timpul in zile carora le pierd sirul . Mi-o amintesc pe cea de ieri...Cum asezata pe scaunul rigid asteptam statia la care urma sa cobor,trapa era deschisa iar eu zambeam pe cand aerul patrundea pe deasupra tramvaiului ce fugea nestingherit pe sinele care luceau sub lumina neoanelor.Suflul bland de aer imi mangaia obrajii si imi inchideam ochii in semn de multumire spre cerul care se intrezarea albastru dincolo de liniile neintrerupte.Si sufletul alerga odata cu el,amestacandu-se in valuri,alunecand in departari. Umbrele dansau de jur imprejur ,desenanad copaci cu coroane verzi si grave,nici urma de om,doar stradutele mici de despleteau somnoroase in fata noastra inaintand spre Piata.Imi inflorea in minte nevoia de a ma lasa purtata de acest mijloc de transport pe care am declarat de-atatea ori ca il urasc, pana la marginea orasului ori unde va sa mearga el...