De-ale lui '14

Am pornit pe deasupra visului pentru că dedesubt era ocupat. Şi m-am plimbat între graniţele sale cu umbrela pe umăr, adăpostindu-mă de roiul de fulgi de nea. I-am spus că vreau să fiu fericită în iarna mea. Dar el mi-a râs în nas. I-am strigat că-i voi rupe graniţele şi voi evada! Poate în Nevada, a replicat deloc intrigat, poţi să încerci. Ştim amândoi că un vis de lungă durată e o poveste ce se lasă aşteptată.

Marge 1

There was this empty room and then the shadow asked me "where are you now?"
So I raised my glass, half empty as always, and I asked back "what do you care?" I guess my intention was to ask "How did you care?", cause I've never seen some sort of empathy all along that winter.
And I remember it was smooth and simple until at some point it became harsh and restless. And I carried on, all by myself with all my thoughts and I've build these walls, some great fortress beyond reality...
You never used to  ask. It's me on me.

Endings, the endless part

Cred că într-o altă accepţiune ne-am fi salvat reciproc.
Spun că n-am să fiu niciodată fata cu jeansi rupţi căutând soare în asfalt ori negură în straie de întuneric.
Nu voi fi nici privirea pierdută în căldură ori vreo căutătoare de absolut.
Dar visez să cobor până în adâncul fiinţei mele. Acolo unde aştept să  mă prind de mână. În noaptea de iarnă care răzbate din alte nopţi mai reci, cu dor şi dor, de cei care-mi sunt dragi. Spre a păstra visarea.

Şi-a fost toamnă când rând pe rând am fost tot...

Verde sur

Seară de septembrie pe care nu reuşesc s-o aştern pe portativ. Nici ploaia n-are puterea să răzbată în vreo rimă cunoscută. Cu gândul că n-aş vrea să părăsesc încăperea, cu sufletul pregătit de nesomn, acceptând că sunt un om prins dincolo de cuvinte. Într-o lume în care mi-am prăpădit podurile aruncate cândva cu îndrăzneală peste puhoaiele spumegânde. Şi totuşi adulmec furtuna, mă fac cu noaptea una.

peste 350

adevărul stă într-o noapte de vară ce pare demult uitată printre miile de cuvinte care s-au scurs de îndată ce zorii au prefăcut-o în amintire.
am renunţat să mai răcnesc pe foaie şi uneori mă blamez dar sunt prea obosită să mă străduiesc,
încercări firave de a mă convinge că nu s-au schimbat prea multe.
nu ştiu cum să încep
sunt eu, parcă dincolo de un strat mare de gheaţă prin care am sculptat aproape un an parcă mai mult să m-afund pitindu-mă de suprafaţă
prietene, mi-ai spus că felul în care dobândeşti acceptarea, ucide tot ce-a mai rămas de sperat
şi nu mai ştiu ce-am tăiat de pe listă dar într-o zi, "mâine" nu va mai avea răbdare.

Doi doi

Despre oamenii care scriu. Şi despre nopţile lor care se topesc în nopţile noastre nu atât de lungi. Despre cum lumina îi părăseşte fugărind zarea şi felul în care întunericul le suscită sufletele în toropeala unei seri de vară abia începute. 

Noi n-am mai petrecut demult clipe în faţa foii, deşi nopţile mele s-au dorit a fi mereu mai lungi ca ale altora. Şi le-am trăit în nesfârşita dorinţă de recupera un dram din ceea ce păreau să nu mai aducă.

Şi fiecare dimineaţă e pierdută în somnul lung de care nu mă pot dezvăţa, dar încerc.

Şi încă se mai nasc scenarii dincolo de tutun, pe stratul curat de aşternut, dedesubtul lumii încinse de soarele amiezii, înapoia glasului ce pare c-a obosit să tot rostească.

Iunie

Ai scris un rând, primul şi ultimul, într-o frază. Nu-mi amintesc.
Acum trăim sub aceeaşi cupolă. Acest acoperiş imens.
Voi toţi, cărora nu vă pot ceda decât a mea întregime ştirbă, mi-aţi fost aproape în zile şi nopţi. Strada asta nouă stă maturată de ploi şi vânt. Uneori de muzica mea. Aleile cresc sub umbre şi coroane ce mor, ascunse sub stratul de zăpadă în orele ce vin şi trec.
Din mine pornesc râuri de vise, mai vechi şi mai noi...
Am avut atât de mult timp

01:28

Fiecare cântec

Toate vocile care răsună dintr-un glas uitat s-apună. Coroanele ce foşnesc aplecându-se deasupra străzii. Luminile. Lumile ce se frâng în întuneric şi lumină.
În mine e furtună.
Dar tace.

Din urmă (2)

Aerul ăsta pătrunde prin vechi cotloane ale minţii, pulsând cu miros de mai amintiri pe care nu le vor îngropa nici cele mai harnice lopeţi. Îl nasc nopţile târzii şi uneori dimineţile trufaşe îl îmbracă în neştire. Totuşi ar trebui să le mulţumesc pentru dorinţele care-au amorţit şi-ar trebui să le înjur pentru cuvintele care au întârziat să se nască.
Zilele calde în care aşteptam prin camera săracă să se facă trei. Amiezile în care am sălăşluit cu străinii pe acelaşi coridor. Tot ce-a urmat după, în gloria mică a poveştilor pe care le-am tot spus. Din toate, un lucru e mai puternic ca orice simţire, n-am să uit niciodată...

Mai

Mă uit la tine.
Ai încă 20 de ani?
Nu, nici pe departe. Ţi-au scris cu file dintr-o carte, riduri adânci pe chipul încă nebătrân.


Miroase a vară şi nu ştiu cum să-ţi spun câte minciuni s-au transformat în clipe.

Dintr-a florilor

Sunt încă aici, ştii? Am umplut primăverile cu nopţi calde, le-am dat lor să fie. Iar nopţile reci le-am visat în primăveri depărtate ca mai înainte. Şi n-am scris, n-am s-o fac. Sunt prea multe şi prea puţine de spus.Dar mi-e dor şi cresc în mine iubirile împărtăşite şi strigătele nerostite.

Am construit un pod

m-am regăsit în privirea cuiva.
Oglindă spre trecut. Şi-am zâmbit. Eu, cea care obişnuia să sară într-un picior pe aleea umbrită. Acum îmi trag violent fularul peste nas, ţintind cu ochii în asfalt. Mai sunt pe undeva.
Şi-am vrut să scriu, de multe ori, promit.
Sunt fericită, dar mai am bătălii de câştigat, nevoi ce nu se dau bătute, amintiri ce încă mai cer să se nască. Şi va fi bine, cu tot ce nu va mai lipsi.

e al nostru...