De fiecare dată când privesc spre cărarea arămie simt în piept bătăi rapide, amenintând să-mi sfâşie carnea, vrând să părăsească în goană învelişul de piele. Contrar altor trăiri ale altora, sunt unul dintre oamenii care simt că se nasc odată ce frunzele prind culoarea aia gălbuie desprinzându-se de ramura care le-a ţinut adăpost toată vara. Cea pe care au înmugurit odată ce primăvara s-a arătat generoasă, iar nopţile-au scăzut lăsând loc mai mult amicului soare. Nu-s fii nerecunoscători, ci ore ce atârnă de ceasul care va continua să bată şi după ce ele se vor fi scurs.
Câmpia întinsă şi aburii care se ridicau în dimineţile răcoroase după prima arătură, satul mic neştiut...da, îmi aduc aminte.
Şi-acum ne vor ţine companie zilele de toamnă.
Septembrie plin de graţie, aparent liniştit.
Ştiţi că întotdeauna pe sub caracterele aparent tăcute, mocnesc pasiuni a căror văpaie s-ar ridica deasupra unui bloc cu zece etaje?
Uneori mă plimbă gândul la aleile ascunse, îmbrăcate într-un strat de frunze roşii, la mirosul lor înţepător. Alteori visez la ceaţa primelor momente ale zilei.
Deocamdată în mine e încă vară. Ţărmul e încă măturat de valuri puternice şi uneori aduce-a dezolare. Trăiesc într-o zi care se repetă şi uită să mai treacă. Plictisitoare, arogantă, deznădăjduind continuu.
-Ţi-ai făcut cumva o scurtă descriere?
Tresar, camera mea trebuie să fie goală. Parcă palmele mi s-au murdărit de nisip auriu.
-Nu...
Cu o mişcare de mână chipul necunoscut dispare ca aburii deasupra unei ceşti de cafea. Mă las în grija scaunului confortabil fără ezitare, nu s-a întâmplat nimic. Da, nimic. Doar mi-e poftă de tine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu