Awake!

Sunt puţine clipele ca astea. Atunci când mă suscită o dorinţă aprigă de a nu mă mai lăsa atinsă de nimic. Parcă un soi de adrenalină mi se scurge prin vene amintindu-mi de cea care sunt cu adevărat dincolo de zilele depresive şi ceasurile în care făceam degeaba umbră pământului, ca orice îndrăgostit.
Sunt un om sensibil îmbrăcat însă într-o duritate greu de pătruns cu nici o intenţie spre a se lăsa învins, ce cară după sine o desagă de vise. Sau eram... În orice caz m-aş vrea mereu aşa. Sălbatică, sucită, uşor de găsit, greu de pătruns.

Sincer, în ultima vreme se întâmplă ceva ciudat. Momentul ăla în care mulţi dintre cei care îţi sunt dragi, decid să se căsătorească la vârste chiar mai mici decât a ta, e tulburător. Mă revoltă. Nu pentru că sunt tristă sau nu mă simt iubită. Ci pentru că mă trezeşte, îmi dă memoria o palmă peste frunte arătându-mi toate lucrurile pentru care credeam că voi lupta la anii pe care îi am acum. Nu chestia asta în care mă aflu, nu aşa! Şi cu toate astea nu se rupe nimic în mine să mă timită unde îmi e locul. Nu-i de ajuns!

Cei mai mulţi caută în viaţă iubirea. Am căutat-o la rândul meu, crezând că în ea rezidă fericirea adevărată. Apoi, când s-a petrecut ce s-a petrecut, am înţeles că n-am făcut decât să mă anesteziez pentru o vreme. Şi consider că în vremea asta, am pierdut mai mult decât aş putea recupera vreodată. Mi-e teamă că dragostea m-a condus spre un tărâm care s-a pustiit din vreme. Cel în care îmi duc existenţa.
Şi nu de puţine ori m-am gândit să mă redau singurătăţii. Mi se pare că e varianta în care mă descurc cel mai bine.
Tot când aveam 14 ani îmi doream nespus de mult ca atunci când voi creşte, să fiu singură, să am o carieră, toată viaţa mea să graviteze în jurul meu şi al celor care stau lângă mine în ciuda firii ăsteia dificile. Serios ca la 14 ani aveam capul mai bun decât e acum :))).
Pe principiul "am venit, am văzut, nu mai e nimic de făcut", am înţeles mai mult decât ar fi alţii în stare să accepte. Şi da, am trecut şi eu prin toate ipostazele bune şi rele ale iubirii. N-am ratat nimic. Şi mi-e clar, iubirea îi face pe oameni slabi, fără îndoială. Sexul, dragostea, implicarea, toate nasc durere, frustrare, teamă. Şi e crunt cum societatea ne împinge fix către ele.

Asta îmi aminteşte de un doctor foarte bun care îşi părăseşte iubita din pricina faptului că nu-şi mai poate face meseria la fel de bine. Dacă şi eu reuşesc să mă ridic vreodată, o să mă ador! Autocontrol, genial!

Nu-mi veniţi cu rahaturile alea conform cărora nu există nimic mai bun decât să-ţi împarţi viaţa cu cel drag şi eventual să poluezi planeta cu alt plod, în condiţiile în care sunt şi aşa prea mulţi copii abandonaţi. Omul are o mare mare problemă, întotdeauna a avut-o şi niciodată nu va scăpa de ea. Şi eu o am, şi tu o ai, toată lumea. Am mai spus-o şi o repet:

Întotdeauna se pune problema posesiei indiferent dacă îţi numeri bogăţiile materiale ori pe celelalte : a mea iubită,al meu prieten,ai mei părinţi, al meu ceas, al meu copac… a mea scriere, al meu blog, vacanţa mea, ţigările mele.
Asta-i jocul…

Sper să nu mai cad în vreo prăpastie precum cea a iubirii. Nu există "iubirea adevărată", iar toţi cei care susţin cu trufie că au găsit-o, se mint. Căci mai mult decât orice, oamenilor le place minciuna. Şi nu e de condamnat, într-o lume atât de problematică, "minciunile ne fac viaţa mai frumoasă". Adevărul e că dragostea nenoroceşte. Şi caractere tari şi caractere slabe deopotrivă.
Iar eu nu mai iubesc de mult, pe nimeni.