Ostil

Prima dată când m-am gândit la suicid aveam numai 14 ani. Părea cea mai simplă si cea mai rapidă soluţie să pun capăt suferinţelor. Ei bine, prea-fericiţii se pot întreba care erau dramele mele la vârsta aceea. Trebuie să fi fost doar o mucoasă fâstâcită, cu cine ştie ce apucături. N-am de gând să vorbesc fix despre asta dar nu provin tocmai dintr-o familie ca acelea din filmele care se difuzează pe Disney. De aceea mă bucur din fleacuri şi mă indispun tot atât de uşor. Noroc că de regulă îmi trece repede când vine vorba de oameni şi sunt capabilă să iert aproape orice, nu ştiu cum sau de ce, ori cât de sănătos este până la urmă. Totuşi nu-mi plac oamenii cu idei prea fixe, ăştia stau în fruntea clasamentului, urmaţi îndeaproape de cei care au tendinţe discriminatorii, sunt prea plini de sine, lipsiţi de compasiune, oamenii pe care-i îmbie plăcerea unei lungi şi aspre judecăţi de parcă ar fi autorizaţi de vreo entitate secretă. Tot când eram copil şi aveam parte de binecunoscuta morală părintească, aş fi preferat deseori o palmă peste obraz decât înşiruirea aia nesfârşită de cuvinte, cuvinte care muşcau din mine, umplându-mă cu frustrări şi mânie. Una s-ar fi şters mai uşor decât cealaltă.

Privind înapoi constat că nu reuşesc să mă aduc în postura în care să accept că moartea e soluţia garantată pentru orice fel de probleme. Stupidul instinct de conservare...
Spre deosebire de alţii nu cred în existenţa unei vieţi veşnice după moarte. Dacă mă întrebaţi pe mine, mi se pare atât de logică şi folositoare ca un măgar care construieşte o casă pentru furnici. Poate dacă o veţi lua personal veţi concluziona că sunt lipsită de cultură, simţire, smerenie sau orice alt mijloc care vă ţine pe voi în transă, alimentând cu brio una dintre iluziile cele mai neînsemnate de care m-aş putea bucura vreodată.

Azi, întocmai ca într-o zi cu soare când zăreşti nişte nori în depărtare, deasupra mişcării de apă care zace la orizont, dar la prea mare distanţă să te ajungă, mi-a scăpat pasul în noroi şi-a început să plouă. Ştiam că o port pe urme, dar mi-a sărit pe umeri mai repede decât mă aşteptam. Am picat dintr-odată într-o stare deplorabilă cu apriga dorinţă de a mă autodistruge prin orice metode. Poate e nevoia unei pedepse. Mi se întâmplă des.

Mi-aş dori să nu mai simt nimic. Am nevoie de nepăsare. Chiar şi pentru o soluţie temporară, se lasă mult aşteptată.

Presupunând că există diavol şi dumnezeu, n-are cineva numărul celui dintâi, aş vrea să semnez în alb, pentru 50 de ani de glorie. Las pradă sufletul şi alte accesorii lipsite de importanţă.