convingeri

Inapoi in Timisoara.
Mai mult de doua saptamani m-am desprins din sanul orasului asta ca s-ajung in locul caruia Ii spun acasa.Atatea zile fara internet s-au dovedit o mica binecuvantare. Desi debutul a fost amar,simplitatea nascuta din spatiul ala pe care il blamam de cate ori aveam ocazia, si-a facut efectul,in sfarsit se facea putina liniste , iar atingerea pamantului cu varful picioarelor constientiza plutirea ce ma dominase. Mai exista...cu alti ochi privesc,cu alte cuvinte as vrea sa vorbesc,dar mai exista :)
Abia acum imi revin dupa cele peste 11 ore de calatorie cu trenul .Am ajuns duminica putin trecut de miezul noptii,fara putere sa mai ridic bagajul care-mi conferea aerul unui ajutor de hamal in proba si cu cea mai proasta dispozitie sa conversez ori sa suport pe cineva in preajma mea (n-am fost singura nici 10 minute de la Bucuresti la Timisoara !!! ) . Cu adevarat irascibila.
Apoi a urmat aventura gasirii unui taxi pe care pana la urma l-am impartit cu doi dintre colegii de compartiment (destinul...),in timp ce am injurat cu delicatete pe toti ceilalti care mi-au furat de sub nas vreo cateva alte posibile curse. Lumea s-a dovedit a fi atat de zapacita, ca pe drum una din masinile pe care le-am vazut plecand din fata garii, se proptise un pic intr-un stalp fapt ce mi-a mai ridicat moralul ca nu ma aflam in locul celor ce trebuiau sa-si scoata gentile si sa butoneze telefoanele in speranta gasirii unui indicativ liber.
Nici n-am patruns bine pe bulevard si-mi dau seama ca florile s-au scuturat din pomi de multa vreme. Sub lumina neoanelor pare un sfarsit de Mai, desi temperatura nu-l anunta.Vantul adie rece,miscand coroanele copacilor a caror frunza e deja cat palma. Freamatul lor sporeste mirosul de verde crud iar in aer se mai resimt stropi ai unei ploi incetate curand inaintea sosirii mele. Ma gandesc ca e o diferenta de aproape 3 saptamani, atat am pierdut din spectacolul naturii, cu toate ca privind partea buna ,am scapat de polen, din pricina lui fac rareori alergie... Impresia aceasta dintai m-a facut sa ma simt straina de urbea asta. Cunosc cladirile, stiu drumul dar pe cuvant ca nu mi-am amintit in suflet de nimic iar asta nici nu m-a intristat.E cam greu sa descriu dar banuiesc ca e ceva similar cu momentul in care inregistrezi unele progrese dupa ce ai suferit o pierdere temporara (sau nu) de memorie.

Ehh, si incheierea s-a facut cu o noapte in care m-a durut fiecare particica a corpului lezat de scaunul pe care si-a petrecut atata timp ca impietrit. M-am trezit mai mereu ca am acest obicei de a nu reusi sa dorm exact in cele mai cumplite clipe de oboseala. Mi-au zvacnit manile si picioarele ca unui bolnav de Parkinson si in fiecare moment de luciditate visam la patul de acasa, la negura si ceata prin care Ana conducea sambata noaptea,la meniul traznit de la "Mosu`",la cojile de alune de pe podea, la prietenii mei,stradutele intortocheate pe care alergam sub soarele arzator de martie,trenul,peisajul ce se estompa odata cu caderea in bratele somnului, pana ce m-am oprit din nou in camera mea ...
Seara buna!