Bluish

    La fel ca și majoritatea, am momente în care mă simt "blue". Nu deprimat, ci doar trist, poate mai puțin trist decât ar trebui, pentru că în trecut o persoană căreia o să-i fiu recunoscător veșnic a avut grijă să mă tragă de mână, să mă scoată din constanta și nesfârșita stare depresie, nepăsare și amorțeală, și m-a făcut să văd lumea puțin diferit, să caut ceva frumos acolo unde totul e gri... iar de atunci îmi impun oarecum să fiu cât mai puţin trist posibil, pentru că doar o viață avem, și în mod sigur la sfârșit o să ne pară rău dacă vom străbate cea mai mare parte a acestui drum cu capul în pământ si abătuți.
    Și da, îți poţi impune ceva, poţi feri o "cărămidă", cu puțin exercițiu chiar si mai multe, dar ce te faci când se prăbușeste pe tine un întreg zid? E clar că nu o să ieși de sub "dărâmături" zâmbind cu gura până la urechi, pentru că asta ar însemna să fii un ipocrit, sau mai rău...
    Viața vine cu bune și... mai puţin bune. Nu neapărat în proporţii egale. E mai mult o chestie de cum reușești să treci prin ele, de persoanele pe care le ai aproape, de persoanele pe care nu le ai aproape, de suportul primit, de zâmbetul unui necunoscut pe stradă, de conversația neprevăzută si deosebit de plăcută începută pe o bancă din parc, de un comment random care te face să-ți dai seama că iți pasă mai mult decât ai fi crezut, de râsul isteric care te apucă atunci când te aștepti mai putin și care iți descrețește fruntea, de... lucruri simple...