joi, 30 iunie 2011

Nu-i ploaie să ne stingă

Simt că m-au învins toate. Exceptând ameţeala ultimelor zile cu predarea lucrării de disertaţie care mi-a provocat mai multe scene de nervi şi stricatul pc-ului fix în ajun, mai sunt o mulţime de alte probleme care m-au copleşit. Pentru că nu mai am de unde scoate baloane colorate curge acum doar neputinţă şi disperare din valiză, apoi dorinţa aprigă cum ca toate să înceteze. Niciodată n-am simţit mai tare nevoia ca noaptea să dureze la nesfârşit. Asta presupundând că nu e una din acelea când mă răsucesc în aşternut trezindu-mă dimineţile înfăşurată ca un vierme de mătase cu constatarea că n-am aţipit decât trei ore . Vreau cel mai mult să nu citească rândurile astea nimeni care n-ar trebui s-o facă. Judecata oricui,dar mai ales a unora, m-ar arde ca un tăciune pe jumătate aprins. Şi mai vreau să nu-mi mai pese deoarece salvarea, oricât aş dori-o mi-e clar că nu va ajunge. Suntem în derivă de prea mult timp.
Cel mai crud e că mi se dă şi mi se ia înzecit...sau aşa percep eu atingerea din ce în ce mai rea. Când pierd, picajul e ca un salt în gol, mă seacă şi de ultimul dram de încredere. Există oare suflete menite să piară în abis? De-ar fi aşa numai...căci de fiecare dată ceva mă trage spre suprafaţă, mă îmbie cu viclenie spre o gură proaspătă de aer făcându-mă să mai sper. Asta e cea mai mare cuzime, în asta ar trebui să rezide infernul, dacă există cu adevărat. Căci, ce altă lume e mai potrivită descrierii unui iad decât scumpul nostru Pământ ?
Uneori refuz să ajung în situaţia asta dar cel mai greu e să trăiesc cu gândul că nu-i pot controla suratele. E o teamă constantă faţă de propriile idei, de roadele ce se vor naşte înapoia acestor zvâcniri violente. Aşa că trecătorule, dacă nu poţi înţelege decât mici fragmente, mai bine nu-ţi lăsa urmele pe-aici. Mi-e sufletul şi-aşa cuprins de plânset şi amăgiri cât să-ţi mai îndur şi ţie judecata. Ştiu că numai eu sunt responsabilă .

Am mers prin ploaie minute lungi, trecând peste podul Begăi grăbindu-mi paşii spre staţia de autobuz. A fost o ...semi-torenţială deloc rece. N-am întâlnit în calea mea decât oameni cu umbrele, pesemne chiar a-nceput să nu-mi mai pese...cel puţin de cum îmi stă părul.

7 comentarii:

  1. ... tu... imi doresc sa fi fost mai aproape, nu in capatul celalalt al tarii...
    scrie-mi, Silvia

    RăspundețiȘtergere
  2. :) ehh m-am aruncat peste harta, iti impartasesc dorinta, by the way thanks

    RăspundețiȘtergere
  3. "Trebuie sa privesti cu detasare, mental sa fii TARE! Fara cuvinte,invata sa mergi cu pasi mari INAINTE"

    RăspundețiȘtergere
  4. @ Anonim

    Silvi...da,din cate imi amintesc eu doar o singura persoana imi spunea asa.
    Merci oricum oricine ai fi :).

    RăspundețiȘtergere