Nu-i ploaie să ne stingă

Simt că m-au învins toate. Exceptând ameţeala ultimelor zile cu predarea lucrării de disertaţie care mi-a provocat mai multe scene de nervi şi stricatul pc-ului fix în ajun, mai sunt o mulţime de alte probleme care m-au copleşit. Pentru că nu mai am de unde scoate baloane colorate curge acum doar neputinţă şi disperare din valiză, apoi dorinţa aprigă cum ca toate să înceteze. Niciodată n-am simţit mai tare nevoia ca noaptea să dureze la nesfârşit. Asta presupundând că nu e una din acelea când mă răsucesc în aşternut trezindu-mă dimineţile înfăşurată ca un vierme de mătase cu constatarea că n-am aţipit decât trei ore . Vreau cel mai mult să nu citească rândurile astea nimeni care n-ar trebui s-o facă. Judecata oricui,dar mai ales a unora, m-ar arde ca un tăciune pe jumătate aprins. Şi mai vreau să nu-mi mai pese deoarece salvarea, oricât aş dori-o mi-e clar că nu va ajunge. Suntem în derivă de prea mult timp.
Cel mai crud e că mi se dă şi mi se ia înzecit...sau aşa percep eu atingerea din ce în ce mai rea. Când pierd, picajul e ca un salt în gol, mă seacă şi de ultimul dram de încredere. Există oare suflete menite să piară în abis? De-ar fi aşa numai...căci de fiecare dată ceva mă trage spre suprafaţă, mă îmbie cu viclenie spre o gură proaspătă de aer făcându-mă să mai sper. Asta e cea mai mare cuzime, în asta ar trebui să rezide infernul, dacă există cu adevărat. Căci, ce altă lume e mai potrivită descrierii unui iad decât scumpul nostru Pământ ?
Uneori refuz să ajung în situaţia asta dar cel mai greu e să trăiesc cu gândul că nu-i pot controla suratele. E o teamă constantă faţă de propriile idei, de roadele ce se vor naşte înapoia acestor zvâcniri violente. Aşa că trecătorule, dacă nu poţi înţelege decât mici fragmente, mai bine nu-ţi lăsa urmele pe-aici. Mi-e sufletul şi-aşa cuprins de plânset şi amăgiri cât să-ţi mai îndur şi ţie judecata. Ştiu că numai eu sunt responsabilă .

Am mers prin ploaie minute lungi, trecând peste podul Begăi grăbindu-mi paşii spre staţia de autobuz. A fost o ...semi-torenţială deloc rece. N-am întâlnit în calea mea decât oameni cu umbrele, pesemne chiar a-nceput să nu-mi mai pese...cel puţin de cum îmi stă părul.