30

Am expresia aceea pe care nu reuşesc s-o definesc. O am din nou. Mă privesc în luminile colorate ale îngerului de sticlă ce stă pe birou. De la monitor răzbate o altă lumină ceva mai puternică cu care camera se îmbracă într-o atmosferă de feerie. Muzica se joacă prin urechi, dulce, amară, cu o oarecare tristeţe. Privesc strada, e liniştită şi aproape pustie. Sunt singură în apartament şi cumva, undeva prin vene îmi curge o poftă plăcută de a părăsi casa. Îi rezist.
Chipul meu... mă bucur să-l văd. E puţin încercat de orele ce l-au ţinut treaz şi durerea mai miloasă care l-a chinuit de dimineaţă. Şi cu toate acestea în ochii mei astă seară se oglindeşte ceea ce ochii altora nu zăresc decât rareori... :). Ce-i drept nu se întâmplă nici prea des schimbarea. Ori numai eu o percep căci ştiu cum mă găsesc pe dinăuntru.

Mâine e ultima zi din an. Cred că l-am aşteptat să plece dinainte să fi sosit. Şi n-am nici promisiuni, nici planuri şi poate nici dorinţe pentru viitorul. Poate sună stupid, dar chiar am prins ceva de la el. Şi nu simt nevoia să pomenesc nimic din toate cele pe care le simt, nu aici sub forma unui discurs, nu faţă de vreun prieten, nicăieri. Cred că unele lucruri se simt atât de intens încât nu reuşesti să le mai zămisleşti în cuvinte.

În ultima vreme mi-am urât atât de mult blogul încât am şters multe dintre postări, am vrut să le şterg chiar şi pe unele dintre cele care meritau a fi şterse dar... am terminat prin a înlătura exact pe cele de care cred că n-ar fi trebuit să-mi fie chiar atât de ruşine.
Acum recitesc comentarii, postări, mă gândesc că oricât de inutil şi prostesc îl cataloghez uneori, are un loc asigurat în cele ce urmează. Eu am nevoie de el iar el se poate descotorosi oricând de mine. Sună ca o adevărată relaţie de dragoste.

O seară bună.