414

Aş fi întotdeauna personajul negativ.

Autocontrol, putere.

Sau poate e nebun... Oricum ar fi , demonii săi îi țin pașii în lumina violentă a morții. Pe el îl așteaptă mereu aventura. Dincolo de fiecare zi împletită în agonia ascunsă privirii celorlalți și mândria cu care te anunță că ți s-a scurs timpul, pe el îl așteaptă o provocare.

Omul rău e crud şi cu sine şi cu ceilalţi, el e cel în care mă întruchipez în majoritatea filmelor ce se dechid pe noi şi noi pelicule odată ce-mi pun capul pe pernă.

Ce scenarii vă cutreieră gândurile când aşteptaţi autobuzul în staţie? Ce se naşte dinaintea ochilor minţii atunci când alergaţi după metrou, când aveţi căştile adânc înfundate în urechi iar muzica sună tare? Când sunteţi singuri acasă sau în timp ce vă aflaţi într-o călătorie cu trenul?

Sau numai unii au vreme pentru așa ceva? Cum ar fi să ne acorde cineva o șansă?

Vă invit să daţi frâu liber imaginaţiei!

Aş fi oricând un luptător, un tiran lipsit de scrupule, un criminal cu cauză sau fără. Aş vâna tot felul de creaturi, mi-aş trăda orice credinţe, aş fi de gheaţă, aş muri.

Nu ştiu de ce e asta şi nu-i vreo altă poveste cu alt rol în care să mă distribui cu plăcere. Trebuie să consult un psiholog căci e mult prea mare curiozitatea :)) . Dar nu ştiu cât îmi va vinde adevăr şi cât minciună. Problema cu generalizările este că deşi toţi declarăm sus şi tare că nu ne încadrăm, ele nu-s făcute degeaba. Recent am descoperit că oamenii se aseamănă în N privinţe, cu toate că e foarte greu să relaţionăm uneori.

Întotdeauna lumea pe care ţi-o vei construi dacă alegi să o faci, va fi fascinantă. Poate vei scrie despre ea, trimitem un scenariu domnului regizor?

Şi asta se întâmplă atunci când nu sufăr de sindromul Stockholm. Pentru necunoscători, povestea din spatele acestei denumiri, e scurtă. În Suedia se jefuieşte o bancă, undeva prin anii '70 iar ostaticii ajung să empatizeze cu atacatorii. Ideea de bază este aceea că victima se leagă emoţional de atacator.

O minte bolnavă?

În replică, s-a fondat şi termentul de sindrom Lima. Este totuşi o un caz mai puţin întâlnit ca agresorul să îşi apere şi susţină victima.

Am scris postarea asta pentru că în ultima vreme m-am tot gândit că e stupid ceea ce mi se întâmplă. Ușurința cu care îmi imaginez o mulțime de scene chiar și atunci când toc legumele pentru supă, mă frustrează. Evit să iau laptopul în brațe deoarece știu că voi pierde cu desăvârșire în fața paginii albe. Mi se pare că mintea mea e inundată din ce în ce mai tare de tot felul de idei. Că n-aș sfârși niciuna, nu-i tocmai o noutate...

Aşadar, să revenim la voi. Ce sunteţi acolo în lumea voastră?